Învăţătura despre rugăciune
În învăţătura Sfântului Simeon despre rugăciune aflăm multe lucruri folositoare şi de actualitate, chiar dacă ele au fost adresate mai ales monahilor, pe care acesta îi îndruma şi forma. Cuvintele sale fac referire în general la dreptmăritorii creştini, iubitori de post, rugăciuni, privegheri şi slujbe.
Desigur, Sfântul Simeon Noul Teolog se arată a fi exigent în primul rând faţă de ascultătorii săi - monahi, cărora le cerea să îndeplinească cu stricteţe reguli de penitenţă, care să se transforme în acte de profundă vieţuire duhovnicească. Iar aceste îndrumări rămân mereu valabile prin autenticitatea şi originalitatea lor, dar mai ales prin folosul pe care îl aduc tuturor iubitorilor de rugăciune. Ca un adevărat teolog al rugăciunii, el nu putea vorbi despre aceasta decât în concordanţă cu învăţătura Sfintei Scripturi şi a Bisericii şi decât din propria experienţă şi trăire. Pentru el, rugăciunea este mijlocul cel mai important şi eficient prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, el a urmărit toată viaţa această comuniune, pentru ca să-L cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai direct posibil.
Aspectul practic are prioritate, căci Sfântul Părinte ne vorbeşte despre ceea ce simte şi trăieşte atunci când se roagă, despre ceea ce ştie din momentul ridicării minţii, inimii şi sufletului către Dumnezeu şi a întâlnirii lui cu Acesta prin rugăciune. Astfel, sufletul dobândeşte „luminarea dumnezeiască a Duhului Sfânt“ (Cateheza a XXVI-a, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2003).
Statura şi comportamentul credinciosului la rugăciune
Pornind de la lucruri simple, legate de modul cum trebuie să ne rugăm, observăm cât de mare atenţie acordă acestor factori externi, care ajută la împlinirea scopului rugăciunii. Începând cu ţinuta exterioară a corpului, Sfântul Simeon îi îndeamnă pe participanţii la rugăciune şi la sfintele slujbe să se concentreze fizic şi psihic, respectând o bunăcuviinţă a trupului, a membrelor lui, printr-o poziţie decentă, liniştită şi nemişcată, precum şi a ochilor, pentru ca privirea să nu fie sustrasă de alte lucruri lumeşti. Mai presus de toate, inima să se înalţe spre ceruri, spre Dumnezeu, chemând de acolo, de sus, cu lacrimi şi cu suspine, milostivirea Sa. „Stai, zice el, adunându-ţi gândurile şi nelăsându-le să hoinărească altundeva, strânge-ţi mâinile, uneşte-ţi deopotrivă picioarele neclintite… şi închide-ţi ochii, ca să nu mai vadă altceva şi să nu se risipească mintea, iar mintea şi inima înalţ-o la ceruri, chemând de acolo mila lui Dumnezeu cu lacrimi şi suspine.“
Se arată modul cum trebuie să se roage în sfântul locaş oricine s-a „dezbrăcat de omul cel pământesc, împreună cu cugetul lui şi s-a îmbrăcat prin haina monahală în omul ceresc“. În biserică, atenţia creştinului se cuvine să fie îndreptată numai la psalmodiere şi la citirea dumnezeieştilor Scripturi, atât pe cât este posibil, spre a nu lăsa să treacă în deşert nici unul dintre cuvintele ei. Şi, cu căinţă şi smerenie, acesta să nu iasă de la slujbă până nu se încheie ultima rugăciune (Cateheza a XXVI-a).
O atenţie mare este acordată efortului de concentrare, pentru ca rugăciunile să nu treacă fără folos, fără efecte vizibile, cum sunt lacrimile, îndeosebi în timpul slujbei. Se doreşte să se formeze din aceasta o deprindere. Concentrarea se referă la întregul corp, ale cărui membre ajută la ridicarea minţii şi inimii omului spre cer, către Dumnezeu în Treimea Persoanelor Sfinte.
Conţinutul rugăciunii după Sfântul Simeon Noul Teolog
Conţinutul rugăciunilor este adecvat şi corespunde fiecărui Ipostas divin în parte. Sunt rugăciunile trinitare. Sfântul Simeon zice: „Atunci când suntem înălţaţi la Dumnezeu Tatăl de către Duhul, Care ne înalţă împreună şi El prin Cuvântul, şi ne întindem spre El mâinile şi ochii, zicem: «Tatăl nostru...»… Iar când în Duhul Care dă înţelegere venim la Fiul… să-I aducem rugăciunile, spunem: «Fiule Cel Unul-Născut, Cuvinte Cel împreună-veşnic al lui Dumnezeu şi Tatăl, Unul din Cel Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, fără de început, din Cel ce este fără de început, veşnic din Cel veşnic, fără de sfârşit, din Cel fără de sfârşit, lumină din lumină, viaţă din viaţă…, ai milă de păcatele noastre!». Tot aşa, chemând pe Duhul Sfânt, spunem: «Duhule Sfinte, Care purcezi nerostit din Tatăl, Care vii la noi cei credincioşi prin Fiul, Duhule al vieţii şi al înţelegerii, Duhule al sfinţeniei şi al desăvârşirii…, vino şi te sălăşluieşte şi rămâi întru noi…, prefă şi luminează inimile noastre!»“ (Al treilea discurs teologic, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, partea I, Ed. Deisis, Sibiu, 2001).
Această rugăciune, cu un profund conţinut dogmatic, trinitar, hristologic şi pnevmatologic, solicită credinciosului concentrare. Ea îi oferă totodată elan, îl lansează spre Dumnezeu Tatăl, prin lucrarea Duhului, Care îl ajută să se înalţe prin Cuvântul, Fiul, ce îi dă mai multă încredere şi curaj. Iar creştinul, în această înălţare către Tatăl, nu este singur. Şi nu este numai cu sufletul, ci şi cu trupul, cu întreaga sa fiinţă, zicând: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri...“
O asemenea rugăciune îl face pe credincios să fie conştient de modul cum trebuie să se roage, ştiind cui I se închină. Prin rugăciune, la Sfântul Simeon, dogma creştină nu rămâne nicidecum o simplă cunoaştere teoretică a unui adevăr de credinţă, ci devine o mărturisire şi o trăire a acestui adevăr, în care creştinul se implică cu toată fiinţa sa.
Rugăciunea către Mântuitorul Hristos
Rugăciunea este adresată fiecărei Persoane, privită nu izolat, ci într-o relaţie treimică. Desigur, cele mai multe rugăciuni sunt adresate Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care S-a întrupat, S-a făcut om. Noi ştim multe din Sfintele Evanghelii, despre lucrarea şi faptele Sale mântuitoare, iar în rugăciune, lucrarea Sa este percepută ca fiind mereu actuală. Rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos are profunde temeiuri scripturistice. Cuvintele adresate Lui sunt în gura celui care se roagă ca un balsam, dându-i încredere în tot ceea ce cere cu credinţă. Cuvintele Lui din Sfânta Evanghelie devin glasul creştinului care se roagă. De aceea, Sfântul Părinte uneşte eforturile sale ascetice cu cuvintele rugăciunilor, în centrul cărora este Hristos Domnul, de la Care începe viaţa sa mistică, primind revelaţii dumnezeieşti.
Ţinta rugăciunii, spune Sfântul Simeon, este nu doar iertarea păcatelor, ori câştigarea milei lui Dumnezeu, sau alte binecuvântări, ci dobândirea luminii dumnezeieşti, care se împlineşte printr-o rugăciune continuă şi pentru care se cere multă insistenţă din partea omului.
Importantă este mai ales rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“. Ea îşi are originea în rugăciunile tainice, mentale, rostite sub forma unei chemări lăuntrice (fără glas), repetată de multe ori, cu insistenţă şi pentru o mai profundă interiorizare. Se face îndeosebi seara, continuând până noaptea târziu în linişte, în chilia monahului, sau singur în cameră, într-o atmosferă intimă, ca şi cum Dumnezeu este prezent, ne ascultă şi ne însoţeşte în rugăciune. Este o rugăciune care presupune mari eforturi din partea trupului, fără ca vreun mădular să facă nici cea mai mică mişcare. Încât omul rămâne nemişcat, ca o statuie, sau ca un duh (Cateheza a XXII-a).