Învățături despre rugăciune în scrierile Fericitului Ieronim

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”. În contextul acestor importante două teme, omagială și comemorativă, în rândurile următoare propun să descoperim câteva dintre învățăturile despre rugăciune ale unui important exeget și părinte al Bisericii, ocrotitorul bibliotecarilor: Fericitul Ieronim Betleemitul (circa 340/47-420). 

Despre Sophronius Eusebius Hieronymus se cu­noaște că s-a născut în 347, în cetatea Stridoniei. Părinții lui, creștini cu dare de mână, i-au oferit tot sprijinul pentru o educație aleasă. Potrivit izvoarelor, Ieronim ar fi studiat la Roma, pregătindu-se pentru o carieră de funcționar public în ad­ministrația imperială. Avea cunoș­tințe de gramatică, literatură, filosofie, retorică, oratorie, cunoștea foarte bine limba latină și limba greacă. La vârsta de 20 de ani a primit botezul de la Papa Liberius (310-367). La Roma, a vizitat, în mai multe rânduri, mormintele Apostolilor și martirilor din catacombe. Aceste peregrinări l-au determinat, în cele din urmă, să se dedice vieții ascetice. Imediat după studii, a descoperit viața monahală la Treveri, în Galia. Întors la Roma, devine membrul unei obști formate din prieteni și începe studiul aprofundat al Sfintei Scripturi. În 374 a pornit într-un amplu pelerinaj. A ajuns la mănăstirile din Grecia, Tracia, Cilicia și Asia Mică. S-a stabilit în Antiohia, după care s-a retras în pustiul Chalkis, din Siria, recunoscut ca important centru monastic al vremii. Aici a învățat limba ebraică. A fost hirotonit preot, în 379, în Antiohia, de către Episcopul Paulinus († 382). Alături de Paulinus avea să participe, în 381, la al doilea Sinod Ecumenic. Pentru un timp, s-a întors la Roma, unde a primit ascultarea de a revedea textul Bibliei. Aici a întemeiat o comunitate monastică. După moartea Papei Damasus I (305-384), al cărui diacon și secretar fusese, Ieronim s-a stabilit la Betleem, în toamna anului 386. A întemeiat două mănăstiri, una de călugări și alta de maici, și s-a dedicat activității cărturărești. Aceasta a fost perioada cea mai fecundă, din punct de vedere literar, a vieții sale. A trecut la Domnul, în Betleem, în toamna anului 420, lăsând Bisericii mai multe scrieri importante: traduceri, omilii, exegeze la texte scripturistice, lucrări de istorie bisericească, scrisori. Dintre aceste scrieri, poate cea mai reprezentativă este Vulgata, adică textul Sfintei Scripturi în limba latină, operă care, în timp, a devenit foarte cunoscută și întrebu­ințată în Biserica Apuseană.

„Nu ai nevoie să cauți aur în noroi”

Fericitul Ieronim a fost un scriitor fecund. Se remarcă, în primul rând, ca exeget al Sfintei Scripturi. Inclusiv scrisorile sale conțin, într-o pro­porție însemnată, interpretări și comentarii la textul scripturistic, fapt care arată că era un bun cunoscător al Bibliei și că întrebuința cu chib­zuință versetele pentru a-și fundamenta fiecare idee și îndemn. Învă­țăturile despre rugăciune dovedesc această predilecție a Fericitului Ieronim pentru Sfânta Scriptură. Într-o scrisoare către tânăra fecioară Furia, el apelează la pildele Sfintei Scripturi pentru a arăta că Dumnezeu îi ajută pe cei care Îl caută și se roagă Lui: „Folosește-te de acest prilej și fă din nevoie virtute!”, îndeamnă el. „La creștini nu se cercetează cum au început, ci cum au sfârșit: Sfântul Apostol Pavel a început rău și a sfârșit bine. Începuturile lui Iuda sunt lăudate, dar sfârșitul este condamnabil din pricina trădării făcute. (...) Aceasta este scara lui Iacov (Facerea 28, 12-13), pe care îngerii se suie și se pogoară, pe care Se sprijină Domnul, întinzându-le mâna celor sleiți de puteri și îmbărbătându-i, prin îngăduința de a-L contempla, pe cei cu pasul ostenit de urcuș” (Epistola a LIV-a, Către tânăra Furia).

Alături de interpretarea textului Sfintei Scripturi, întâlnim la Fericitul Ieronim îndemnuri și învăță­turi care sunt expresii ale propriului efort pe calea mântuirii. Întocmai altor mari sfinți și Părinți Biseri­cești din primele veacuri, Fericitul Ieronim Îl trăiește pe Hristos, se hrănește din prezența Lui, fiind convins că „adevăratul templu al lui Hristos este sufletul credinciosului: pe el împodobește-l, pe el îmbracă-l, lui adu-i daruri, în el pri­mește-L pe Hristos! (...) E mare lucru să fii creștin, nu să pari că ești creștin” (Epistola LVIII, Către preotul Paulin). Astfel, scrierile sale dovedesc maturitate și valoare creș­tină, atât datorită erudiției autorului, cât și datorită experienței lui de viață virtuoasă. Acesta este motivul pentru care învățăturile Fericitului Ieronim despre rugăciune nu reflectă doar frumusețea textului scripturistic, ci și profunzimea morală a trăirii creștine autentice.

În această privință, avem mărturie îndemnul adresat tinerei romane Furia: „Când mănânci, gân­dește-te că de îndată va trebui să te rogi, că imediat va trebui să citești. Fixea­ză-ți un anumit număr de versete din Scripturi; împli­nește-ți această îndatorire față de Domnul tău și nu-ți da odihnei mădularele mai îna­inte de a umple cu această urzeală coșulețul inimii tale. După Sfintele Scripturi citește tratatele învățaților, dar numai pe ale celor a căror cre­dință este reputată. Nu ai nevoie să cauți aur în noroi” (Epistola a LIV-a, Către tânăra Furia). Cu alt prilej, Fericitul Ieronim îl îndeamnă pe preotul Nepotianus: „Citește cât mai des Sfintele Scripturi, ba chiar din mâinile tale să nu lipsească niciodată textul sfânt. Studiază ceea ce trebuie să predici; păstrează cuvântul care este potrivit credinței, pentru ca să poți îndemna la sfânta cucernicie și să-i combați pe necredincioși” (Epistola LIII, Către preotul Nepotianus).

„Ore de veghe numeroase”

În privința rugăciunii, Fericitul Ieronim îndeamnă la efort personal: „Să ai mereu în mână sfânta învă­țătură; deseori trebuie să te rogi și, cu trupul plecat, trebuie să-ți înalți duhul spre Domnul. Ore de veghe nu­meroase și cât mai adesea să dormim cu stomacul gol” (Epistola LVIII, Către preotul Paulin). De asemenea, în mai multe rânduri, el eviden­țiază că, în rugăciune, este nevoie de o conștientizare a stării păcătoase, de o sensibilizare o omului, căci „e lucru bun a cânta psalmi. A cânta, însă nu cu vocea, ci cu inima. Câți nu sunt care au voce bună, dar, fiindcă sunt păcătoși, cântă prost psalmii. Cântă bine psalmi cel care cântă în inimă, cel care Îi cântă lui Hristos nu prin glas, ci prin cuget” (Omilie la Psalmul 146). În alt loc, Ieronim arată că pocăința trebuie să preceadă rugăciunea, pentru că, „pocăindu-se, omul s-a învrednicit să dea glas liber, atât cât poate, lăudării lui Dumnezeu, fără conștiința păcatului” (Omilie la Psalmul 91). Această pocăință arată că rugăciunea nu e un act de trufie: „Eu nu vreau să te rogi pe la colțurile piețe­lor, ca nu cumva drumul drept al rugăciunilor tale să fie strâmbat de faima populară” (Epistola LIII, Către preotul Nepotianus), ci un efort către mântuire, căci, „dacă Mântuitorul Se roagă pentru noi, cu atât mai mult noi trebuie să ne rugăm pentru noi înșine. Deși alergăm repede, fără El nu putem totuși ajunge la capăt” (Omilie la Psalmul 15).

Nu în ultimul rând, Fericitul Ieronim vede în rugăciune o cale către comuniune. Este vorba despre comuniunea celor credincioși: „«Să laude numele Său în cor» (Psalmi 149, 3). Oriunde este un cor, acolo voci diferite se unesc într-o singură cântare. Căci, după cum diferitele corzi ale unui instrument alcătuiesc o singură voce a cântării, așa și diferite voci, care cântă împreună, compun corul Domnului” (Omilie la Psalmul 146). Totodată, însă, este vorba și despre comuniunea sau armonia virtuților în viața creștinului: „«Cân­tați-I Dumnezeului nostru cu harfa!» (Psalmi 146, 7). Nici una dintre corzile virtuților să nu fie ruptă. Întregi, corzile virtuților să cânte împreună! Harfa are multe corzi; dacă s-a rupt una, nu poate fi scos sunetul. La fel și omul sfânt, deși e sfânt, dacă îi lipsește o virtute, nu poate scoate un sunet melodios” (Omilie la Psalmul 146).