Despre ajutorarea bolnavilor

Ajutorarea celor ce suferă de boli psihice trebuie să fie variată. Într-o serie de cazuri aceștia trebuie să se supună, cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu, tratamentului medicamentos. Tratamentul medical nu trebuie opus ajutorului duhovnicesc. Și doctorului dă-i loc și să nu se depărteze de la tine, că și de el ai trebuință. Bolnavii trebuie să se roage, să se și trateze. După posibilități, în spitalele de psihiatrie trebuie format un mediu ortodox. Bolnavii botezați trebuie chemați, printr-o critică rezervată, la pocăință. Momentul optim pentru a face acest lucru este în perioadele dintre crize sau în vremea remisiunilor (Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, p. 43)

Suferințele oamenilor bolnavi trebuie cumva ușurate nu numai cu tablete și injecții, ci și cu mai multă rugăciune și fapte bune, cu rugăciunea pentru sănătatea robilor bolnavi ai lui Dumnezeu. Bolnavii au mare nevoie de rugăciune, întrucât puterile lor sufletești sunt dezorganizate, slăbite de greutățile bolii. Trebuie invitați în clinici preoți, trebuie făcute foarte des slujbe, trebuie răspândită literatura ortodoxă. În Postul Sfinților Petru și Pavel, anul acesta am mers la Căminul de bătrâni Sfântul Vasile cel Mare, unde am întâlnit un pacient care suferă de o boală psihică și care mi-a spus așa: „Îmi ajută foarte mult rugăciunile, Trisaghionul, Tatăl nostru, Rugăciunea lui Iisus, Născătoare de Dumnezeu. Când spun rugăciuni, acestea parcă ar coase țesătura sfâșiată a rațiunii mele, iar rațiunea este ca un cer în om, așa încât sentimentul meu că rugăciunea coase rațiunea este poate corect. Rugăciunea repetată cu statornicie reface sănătatea rațiunii. Încă ceva despre ideile delirante și despre obsesii. Acestea sunt foarte greu de biruit prin atac frontal, însă pot fi lovite pe la spate. Când mă aflam în spital în stare de delir, mama mea s-a spovedit și i-a cerut preotului să facă pentru mine slujbă cu sfințire de agheasmă mică îna­intea icoanei Maicii Domnului și delirul m-a lăsat”. Deci putem vedea clar o adevărată mărturisire de credință a unui om bolnav care își pune nădejdea în Dumnezeu și în rugăciunile către Maica Domnului. O altă mărturisire a altui pacient de la Căminul de bătrâni Sfânta Ecaterina din localitatea Afumați care relata: „Părinte, sunt neputincios, îmi vin foarte des ideile obsesive, oricât le-ași contrazice, este cu neputință să le gonești, ele tot apar și reapar, chiar dacă este evident că sunt nebunești. În ele, sincer, este o putere de la diavol deoarece agită inima, agită mintea, acționează nu doar asupra minții, ci tulbură și sentimentele. Dar și ele pot fi biruite prin atac pe la spate. De pildă, am cerut altora să se roage pentru mine, către Maica Domnului și la Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, iar gândurile ce mi se învârteau în minte m-au părăsit și erau întrebări la care în zadar căutam un răspuns. Ce întrebări știe să pună dracul. Și mai ajută un lucru, cum ar fi faptul că trebuie îndepărtate din casă lucrurile, tablourile, cărțile păcătoase. Cum spunea unul dintre sfinți, cel ce se luptă cu păcatul beției nu trebuie să mai țină în casă sticle cu vin, cu băutură...”

Dacă ar trebui să împart pe categorii bolnavii pe care i-am cercetat în ultimii zece ani de slujire în Parohia Afumați II, la cele trei cămine de bătrâni, punându-i într-o categorie pe bolnavii credincioși, iar în cealaltă categorie pe cei care tăgăduiesc pe Dumnezeu și Biserica Lui, s-ar vedea că până și evoluția clinică a bolnavilor diferă semnificativ între aceste grupe. Stăteam de vorbă la un moment dat, în curtea căminului de bătrâni, cu un bolnav care suferea de o afecțiune psihică foarte gravă și când am început să-l consolez, acest om mi-a răspuns cu liniște și cu seriozitate: „Părinte drag, situația în care mă aflu eu acum este cea mai mântuitoare pentru mine!” În acel moment, sincer am fost mișcat în inimă de acest răspuns, de acest mesaj plin de credință și asumare!

Din discuțiile purtate cu cadrele medicale din căminul de bătrâni am putut constata dorința bolnavilor de a fi ascultați, de a fi mân­gâiați. Ei suferă de multe ori de diferite forme de psihoză în care personalitatea rămâne relativ bine păstrată. De multe ori, te uiți la fața bolnavilor și parcă vezi cum se răsfrânge în ochi boala lui. Cu privire la pastorația bolnavilor din căminele de bătrâni și din spitale, părintele Vladimir Vorobiov ne sfătuiește atât de frumos: „Preotul este dator să-i explice bolnavului că boala psihică nu este o rușine, repet, nu este o rușine! Aceasta nu este nicidecum o stare incompatibilă cu viața duhovnicească a omului. Este o cruce în adevăratul sens al vieții și al mântuirii. Un astfel de om nu poate face anumite lucruri cum le fac toți oamenii sănătoși, foarte corect spus, dar poate prin boală, omul să se smerească mai mult, sunt lucruri pe care efectiv nu le înțelege dar trebuie să fie ascultător, trebuie să fie mai răbdător. Și dacă  unui om bolnav nu are cine să-l mângâie, nu are cine să-l asculte, nu este bine! Dar dacă unui om bolnav psihic ne facem timp să-l susținem și să-i explicăm că trebuie să se smerească, totul este în regulă. Negreșit se va reabilita și va putea să trăiască cu spor în Biserică. Pentru el nu este închisă Împărăția lui Dumnezeu și nici viața harică... harul lui Dumnezeu lucrează și El poate să-l vindece într-o clipă chiar și pe cel mai bolnav om”.

Important pentru fiecare bolnav și pentru fiecare om sănătos e că trebuie să ne smerim mai mult, pentru că unuia i-a fost dat să vadă cu ambii ochi, altuia doar cu unul, altul este surd, la fel și cu orice altă boală, cum este cea psihică. Viața duhovnicească este cu putință numai atunci când omul este de acord să recunoască adevărata stare a lucrurilor și să se smerească, când este de acord să trăiască cu crucea bolii psihice pe care i-a dat-o Domnul. Așa cum ne învață Sfinții Părinți, precum Sfântul Ioan din Kronstadt, care spunea: „Rătăcirea cea mai mare, statornică, a inimii noastre, cu care trebuie să ne luptăm fără încetare, întreaga viață, este gândul tainic că putem trăi fără Dumnezeu și în afara lui Dumnezeu undeva, vreodată, fie și numai pentru o clipă”. Sfântul Nicodim Aghioritul ne învață precum urmează: „Dacă ești bolnav ori sărac, rabdă, nimic nu cere de la Dumnezeu, deoarece nici Dumnezeu nu cere de la tine nimic, afară de răbdare. Răbdând cu inima bună, te vei afla neîncetat în făptuirea cea bună. Oricât va căuta spre tine Dumnezeu, va vedea că faci binele sau rămâi în bine dacă rabzi cu inima bună, pe când la omul sănătos faptele bune sunt doar din când în când”.