Restaurarea sensului suferinței în lumina Jertfei și Învierii lui Hristos

Nimeni nu se poate nega pe sine, nu poate renunța la tot pentru a urma lui Hristos, dacă nu vede, fie pe chipul unui singur om, strălucirea slavei dumnezeiești a vieții veșnice. Ar trebui să încercăm să trăim în așa fel, încât, dacă s-ar pierde Evanghelia, numai privindu-ne cineva, ea să poată fi scrisă din nou... În aceste rânduri, Mitropolitul Antonie scoate în evidență faptul că acuta secularizare a societății apusene i-a făcut pe mulți și chiar pe credincioși să evite cu orice preț suferința, boala și să nu accepte moartea ca realitate. În calitatea lui de medic, teolog și îndrumător duhovnicesc de suflete, Mitropolitul Antonie știa foarte bine că Dumnezeu a creat persoana umană după însăși asemănarea chipului Său dumnezeiesc, pentru a crește și a înainta, nu spre noaptea sumbră a unei dezintegrări fizice, ci spre strălucitoarea slavă a vieții veșnice. Boala sau neputința capătă sens în această dinamică pascală atâta timp cât ne-o asumăm cu nădejde și încredere în Dumnezeu, Care împăr­tă­șește cu noi fiecare durere și neli­niște chiar până la sfârșit. Pe tot par­cursul vieții noastre, așa cum poate fi ea marcată de boală, de su­fe­rință și de groaza morții, Cel răstignit călătorește împreună cu noi, pentru a ne purta pe deasupra locu­rilor prăpăstioase pentru a lua su­fe­rința noastră asupra Lui și într-un sfârșit pentru a ne face părtași unei veșnice pomeniri în inima și mintea Tatălui ceresc.

Orice ar putea gândi un preot despre menirea sa, aceasta îi este foarte clar dictată de viață. Dacă este preot și dacă se îngrijește realmente de cei pe care Dumnezeu îi încredin­țea­­ză lui, oamenii nu vor șovăi să che­me preotul la căpătâiul celui bolnav sau al unui muribund a cărui familie se află într-o situație de criză, într-o situație grea plină de suferință și de grea încercare. Boala este una dintre crizele cele mai grave, pentru că îl pune pe om față în față cu o serie de probleme la care atât timp cât este sănătos nu se gândește. Cu alte cuvinte, un bolnav are nevoie de un preot și are și o mai mare nevoie de comunicare. El se poate arăta însă mai mult sau mai puțin dispus să-și exprime sentimentele de ne­li­niște, de teamă, de angoasă. El se va arăta cu atât mai deschis, cu cât preotul duhovnic va ști să îi vină în ajutor, determinându-l cu blândețe să vorbească despre încercările prin care trece. Dacă preotul vine și începe prin a spune faptul că sunteți bolnav și ar trebui din acest moment să vă gândiți că dincolo de boală poate exista posibilitatea unei morți iminente, atunci fără îndoială că bolnavul se va închide în sine. Dar dacă preotul are experiența bolii, fie el însuși a fost bolnav, fie a știut să-i vadă pe bolnavii din jurul lui, atunci el nu posedă o știință, ci posedă o artă. Relația noastră cu oamenii trebuie să fie stabilită în așa fel încât venirea noastră către ei să fie percepută cu bucurie și simplitate. Acesta înseamnă că pastorația bolnavilor din parohie trebuie să înceapă încă îna­inte de a se îmbolnăvi, când putem stabili cu ei o relație simplă și apropiată. Pentru a aborda cu toată sinceritatea o persoană, spunea Mitropolitul Antonie, trebuie să fim pă­trunși lăuntric de un puternic sentiment de sfială, să păstrăm o atitudine discretă și să fim capabili s-o privim ca pe o icoană vie, de care ne apropiem cu un profund respect, cu cinstire și în fața căreia ne comportăm ca și cum ar fi vorba de o icoană din biserică.

În viziunea Mitropolitului Antonie de Suroj, importante sunt relația și pre­zența preotului. Tot ce transmi­teți unui bolnav reflectă un alt ritm de viață.

Persoana bolnavă trebuie abordată cu extrem de mare atenție, cu multă înțelepciune și smerenie. Să știți, spune părintele Antonie, să rămâneți în tăcere alături de patul bolnavului. Să înceteze vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă. Să fim prezenți fără a vântura o mulțime de cuvinte nesemnificative sau de emoții superficiale.

Cu siguranță, vizitele preotului pot să se transforme fie într-un izvor de mare bucurie duhovnicească, fie într-un eșec. Știm cu toții că a vizita pe cel bolnav este un act de virtute, de credință, iar a înțelege boala pe care o porți ca pe ceva mântuitor în lumina Jertfei și a Învierii lui Hristos înseamnă totul.