Învierea duhovnicească - eliberare şi înnoire lăuntrică
Sărbătoarea Învierii suscită, an de an, o atracţie vie. Oamenii sunt fascinaţi de biruinţa asupra morţii, proclamată de Biserică în noaptea Paştilor Domnului (asupra căreia stăruie fiecare comunitate adunatăîn rugăciune în Săptămâna Luminată şi în toată perioada celor cincizeci de zile care precedă praznicul slăvit al Pogorârii Duhului Sfânt). Reperul pentru acest fenomen este prezenţa unui număr semnificativ de credincioşi la biserică pentru slujba Învierii.
În pofida faptului că slujba se desfăşoară la o oră dedicată, uzual, odihnei nocturne, prezenţa o depăşeşte, se pare, chiar şi pe cea de la Bobotează, când interesul imediat este evident: agheasma mare. Şi la Înviere, aproape nimeni nu pleacă de la biserică fărăsfânta lumină şi sfintele paşti. Însă prezenţa este motivată de ceva mai mult decât obţinerea unui folos palpabil.
Aşa cum taina punerii în mormânt a trupului Domnului, a pogorârii Sale la iad cu sufletul şi a învierii Sale se petrece în cele mai de jos ale pământului, în abisul existenţei umane şi în inima nopţii, tot astfel, din adâncul fiinţei, omul caută calea către vieţuirea veşnică. În fapt, fiind vorba despre un dar de care s-a împărtăşit mistic încă din copilărie (ca vârstă trupească şi/sau spirituală) la Botez (cf. Romani 6, 3-11), în noaptea sărbătoririi trecerii lui Hristos de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer găseşte confirmarea transformării pascale a fiinţei umane de la Cel care a înviat din morţi pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Problema este, atât în cazul Botezului, cât şi în cel al sărbătoririi Învierii, dacă transformarea pascală cu Hristos, Care aduce biruinţă asupra morţii, devine un firesc al fiinţării de zi cu zi. Altfel, Biserica convoacă în spirit pascal fiecare comunitate duminică de duminică şi Liturghie de Liturghie, tocmai cu intenţia clară de a recupera permanent pentru membrii săi modul de a gândi şi de a fi condiţionat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, de Învierea Domnului şi de încredinţarea că El a înviat, deoarece „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre“ (1 Corinteni 15, 17).
Pe de o parte, Învierea Domnului aduce izbăvire din moartea trupească, care are un corespondent cel puţin la fel de cumplit în moartea duhovnicească. Ceea ce oferă Paştile Domnului şi actualizarea baptismală şi liturgică a jertfei şi învierii Sale este, în primul rând, învierea sufletelor (cf. Ioan 5, 25) în perspectiva învierii cu trupul la a doua venire a Mântuitorului (Ioan 5, 28-29; 1 Tesaloniceni 4, 16).
Sufletul este omorât de păcate, deoarece viaţa sa este reprezentată de legătura vie cu Dumnezeu prin credinţă şi dragoste, traduse într-un mod de a fi bineplăcut Lui, fără ca moartea duhovnicească să fie urmată imediat de cea trupească; aceasta survine în cele din urmă atât pentru drept cât şi pentru păcătos. Dacăpentru cel care ascultă cuvântul Mântuitorului şi, crezând în Dumnezeu, se străduieşte să-l împlinească, sfârşitul trupesc este interpretat pascal, ca trecere de la moarte la viaţă (cf. Ioan 5, 24), pentru cel care trăieşte ignorând ateu învăţătura lui Hristos, copleşit, chiar dominat de patimi şi fără perspectiva eliberatoare a pocăinţei, viaţa în trup este deja echivalentul morţii, în sensul de existenţă izolată de Izvorul vieţii, experienţă care se permanentizează după judecata înfricoşătoare.
Paştile Domnului împărtăşesc persoanei umane puterea de a birui ispitele şi de a nimici păcatele. Astfel că învierea duhovnicească este eliberare şi reconfigurare lăuntrică în lumina şi bucuria biruinţei asupra morţii. Dinamica înnoirii modului de a gândi şi de a fi se suprapune existenţei creştine, într-un efort ascetic continuu pentru care cererea centrală din Acatistul Sfintei Învieri a Domnului condensează miezul fiinţării pascale dincolo de intervalul de timp dedicat Penticostarului: „Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviazăşi sufletele noastre!“