Învierea, pragul tainelor supreme
Sunt Cântări ale Învierii, dar sunt și întrebări ale învierii. Oare chiar vom învia? Unde? În ce fel? Și cum ne va fi după aceea? Cu cât înaintăm în vârstă, întrebările devin mai persistente și, prin asta, mai insistente. Merită să ne întrebăm. Chiar cu riscul de a cădea uneori în îndoială. Cercetând cu bună‑credință și cu onestitate, ai posibilitatea să ieși consolidat în credința ta. A nu te întreba poate însemna că nu te prea interesează.
Numai cel ce‑și pune întrebări are șansa să întrevadă ceea ce nu se vede nicidecum. Asta și pentru că, așa cum s‑a spus adesea, întrebarea conține, apofatic, un grăunte de răspuns. Sămânța aceasta se cere purtată până la rodul ei.
Poate fi oarecum de mirare faptul că în Vechiul Testament cuvântul înviere nu este menționat nici măcar o dată. Sigur, se vorbește despre Paști. Și, sigur, sunt texte profetice care trimit la Înviere, dar fără a fi rostit, ca atare, acest cuvânt. Ce și cine ne poate lămuri, până la urmă, în legătură cu Învierea? Mai întâi, mai mult sau mai puțin convingătoare, învățătura Bisericii noastre. Dacă suntem în Biserică… Ea adună experierea spirituală a multe generații de asceți așezați în neîntreruptă filieră apostolică, care au meditat îndelung și mai puțin tulburați.
Dar, poate mai ales, ne spune despre necesitatea învierii un glas interior, un sentiment neexprimat până la capăt, precum și o logică care ne arată că lipsa unei alte vieți, ulterioare, limpezite și mântuite, ar introduce în legătură cu această lume o notă accentuată de absurd și de inutilitate.
În legătură cu ceea ce va fi s‑ar putea lua drept imagine, chiar dacă palidă și extrem de vagă, ceea ce se petrece în aceste zile de praznic în Biserică:
„Iată praznicul vesel,/ în întregime e gură și limbă!
(…)/ Cânt peste cânt se înalță în zbor/ Făcându‑i pe toți să urce până la cer/ Lăudându‑L pe Domnul slavei.” (Sfântul Efrem Sirul, Imnul al II‑lea al Învierii, 2)
Suntem chemați de Cel Înviat să aducem acum ofranda faptelor noastre bune și să împletim cunună măreață pentru praznic (Sfântul Efrem Sirul, Imnul al II‑lea al Învierii, 8). Cum s‑ar spune, să ne îmbrăcăm întreaga ființă în spirituale veșminte de sărbătoare.
Învierea este temeiul credinței noastre („dacă Hristos n‑a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e și credința voastră” – 1 Corinteni 15, 14). La rândul ei, oarecum dialectic, credința se va dovedi pilon al Învierii. În chip paradoxal, avem în cazul învierii, la Marele Apostol, o argumentație printr‑o inducție oarecum inversă: „Dacă nu există înviere a morților, atunci nici Hristos n‑a înviat” (1 Corinteni 15, 13). Așadar, avem, pe de o parte, Învierea lui Hristos, iar pe de altă parte, în siajul ei, învierea noastră, a fiecăruia dintre noi. Învierea lui Hristos este mai ușor de acceptat. Este fapt istoric. Mai greu ne descurcăm cu învierea noastră. Tocmai pentru că în sine, dar și prin urmările și implicațiile ei, învierea este atât de tainică, ea nu poate fi acceptată decât pe calea unei credințe pe măsură, simpla ei cercetare cu instrumentele „științifice” ale acestei lumi nefiind suficientă.
Credința în înviere implică cu necesitate credința în existența unei alte lumi. Atitudinea față de Înviere și de urmările ei ne deosebește decisiv pe unii de alții. Ar fi de observat cum cultura materială și spirituală a neamului românesc a fost puternic și decisiv marcată de credința în Înviere și, pe cale de consecință, în existența unei alte lumi. Geniul țărănesc se exprimă în aceste luminoase coordonate.
Tot ce e finit plictisește
Învierea în sine nu reprezintă decât un început. Ne vom trezi (moartea nu este decât adormire, ni se spune…) în pragul unei alte lumi și al unei alte vieți, una veșnică. Totul va fi nu numai absolut nou („un cer nou și un pământ nou” - Apocalipsa 21, 1), dar și absolut altfel decât proiecțiile cu putință a fi imaginate sau închipuite de mintea omenească. Dincolo de înviere se află, oarecum dătătoare de fiori, veșnicia. Pe om, această fragilă „trestie gânditoare” (Blaise Pascal), sfârșitul acestei vieți, îl neliniștește, dar și nesfârșitul celeilalte îl tulbură destul de tare. Ce este dincolo de acest nou început? Cum va fi viața cealaltă? Cum ne vom „petrece timpul” când el va fi fost abolit? Cât din ceea ce ne‑a fost cu bun temei aici vom (re)întâlni dincolo și cu ce înfățișare?
Ne putem duce să‑i cercetăm pe smereniile lor, Teologii. Viața de veci este capitolul ultim al Dogmaticii părintelui Dumitru Stăniloae… Părintele îi ia în sprijinul cercetării și argumentării sale pe Sfinții Ioan Damaschin, Chiril de Alexandria, Simeon Noul Teolog, în mai mare măsură pe Maxim Mărturisitorul, dar îndeosebi pe Grigorie de Nyssa. Sfântul Maxim, de pildă, ne spune, în termeni paradoxali (cum altfel?), că atunci firea va fi „ajuns la o stabilitate pururea în mișcare și o identică mișcare stabilă” (Răspunsuri către Talasie, 65). Vede viața cealaltă ca o sporire în iubire, atât în raport cu oamenii, cât și îndeosebi cu Dumnezeu. Cea mai adecvată modelare pare a fi viziunea Sfântului Grigorie de Nyssa în legătură cu epectazele, acea succesiune nesfârșită de începuturi fără de sfârșit, în ciuda faptului că ele dețin în sine întreg conținutul lor: „Căci niciodată dorința celui ce urcă nu se oprește la cele cunoscute, ci sufletul urcând printr‑o altă dorire mai mare spre alta de mai sus, într‑o urcare necontenită, înaintează pururea, prin cele mai înalte, spre Cel nehotărnicit” (Cântarea cântărilor VIII). În fond, am putea formula că ne aflăm în fața unei uniri asimptotice a omului cu Dumnezeu. Apropiere la nesfârșit, fără a se ajunge vreodată la atingere. Va fi o lume a extazului extatic (sic!), în care vom avea putința de a trăi mereu într‑o lumină lină. Cea „a sfintei slave”. Va fi o lume‑lumină cu accesnecontenitla infinit. Experiența din această lume ne arată că tot ceea ce este finit sfârșește în a plictisi omul, prin epuizare și instalarea monotoniei, în timp ce contactul cu cele infinite (fie ele exterioare sau interioare) și năzuința la cunoașterea lor înflăcărează și întrețin trăirea. De aceea, cei ce gândesc, îndeosebi, dar nu numai ei, sunt într‑o goană continuă după infinituri convenabile neînțelegerii lor.
Învierea transfigurează totul
Ne putem duce să‑i întrebăm în legătură cu lumea de dincolo pe maiestățile lor, Poeții. (Ar fi de observat cum marii poeți sunt implicit teologici, iar teologii demni de acest nume sunt, la rândul lor, tot implicit, poetici.) Ei sunt cei care pot străpunge prin străvedere orice bariere puse în calea înțelegerii. Dar nici ei nu pot spune mare lucru despre lumea de după Înviere. Unul dintre cele mai știute (nu și citite, nu și cunoscute!) modele este cel destul de complicat, dar totodată și simplist, al lui Dante. Un lucru seducător la Dante este vederea lui că în Paradis va fi ghidat de iubita sa neatinsă… S‑ar putea ca, până la urmă, cartea scripturistică cea mai apropiată stării paradisiace să fie Cântarea cântărilor! Sfântul Efrem Sirul are un întreg ciclu de Imne ale Raiului. Conform lui, raiul „E limanul bucuriilor, portul plăcerilor,/ sălașul luminii și al veseliei” (11, 2). (Să nu trecem în grabă! Liman, port, sălaș…) El ne mai spune despre „vesela frumusețe” a raiului (1, 5). O frumusețe indescriptibilă, căci „nu este oglindă potrivită să răsfrângă frumusețea lui,/ nici culori pentru zugrăvirea lui” (4, 9). Totodată, raiul este un „torent al desfătărilor” (9, 6). Se trăiește în rai prin tot felul de adieri specifice unei lucrări spirituale sau a alteia (9, 7‑11). Sunt, desigur, adieri stârnite de Duhul. Ne aflăm într‑o Grădină a Vieții. Dar ne sunt sugerate și alte modele „vizuale”, precum Arca lui Noe, Muntele Sinai sau, mai presus de toate, Biserica. Poetul ne vorbește îndeosebi despre atitudini, despre stări și situări. Sunt multe locașuri, deci o mare diversitate de astfel de situări. Între altele, paradisul este asemănat de Sfântul Efrem și cu o masă, loc al unui festin spiritual nesfârșit (7, 26). Vederea, auzul, gustul, mirosul, atingerea, toate simțurile, aparținând de‑acum unor trupuri transfigurate, sunt privilegiate cu simțiri extraordinare, total spiritualizate, inimaginabile. Ele nu mai au nimic de‑a face cu satisfacerea pătimirilor primare firești (foamea, setea, somnul), devin mijloace de maximă comunicare, prin care se primește și se dăruiește bucurie și fericire. Poporul credincios vede simțirile acestea mai puțin nuanțat, în termeni de bine și de chin. De aici datoria de a‑i ajuta pe cei plecați să simtă plăcut, iar nu dureros. Temei evanghelic există (cf. Luca 16, 19‑31). Precum se vede, cel mai adesea poeții vorbesc în metafore sau despre lucruri colaterale, care țin mai degrabă de un fel de renaștere decât de o înviere. Ca și moartea, în oglindă cu ea, învierea propriu‑zisă nu poate ține decât o clipită. Mai degrabă problema înțelegerii noastre este dată de ceea ce urmează învierii, în veșnicie. Ceea ce Biserica mărturisește a fi „viața veacului ce va să fie”, iar poporul nostru numește, simplu și fără mari interogări de sine, „cea lume”.