Învierea trupurilor și moartea păcatelor

Origen, Despre principii, Cartea a II-a, I, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 170

„Dacă e sigur că atunci vom avea iarăși trupuri și dacă și în alt loc se spune că tocmai trupurile care au murit, acelea vor și învia - căci de înviere în sens propriu poate fi vorba numai la cei care au murit odată -, atunci nimeni nu se mai poate îndoi că spre acel scop vor învia: pentru ca după înviere să se îmbrace din nou cu ele. Căci una depinde de cealaltă: dacă trupurile înviază, atunci desigur că acest lucru se întâmplă tocmai pentru ca să se îmbrace, iar pentru că noi trebuie să avem trupuri - acest lucru este neapărat necesar -, atunci nici într-un alt trup nu vom învia, decât în al nostru propriu. Și dacă se cuvine ca trupurile să învieze, și anume ca «trupuri duhovnicești», atunci e limpede că această înviere avea rostul să ferească pe om de stricăciune și să înlăture moartea; altfel ar părea zadarnic și de prisos ca cineva să învieze pentru ca să moară din nou.”

Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, Discursul IX: Tysiana, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, pp. 104-105

„Atunci, corturile noastre ale tuturor se vor reface, oasele se vor reuni cu carnea și corpul va învia. Atunci vom serba pentru Domnul, în toată strălucirea ei, ziua bucuriei, atunci când vom lua înapoi nestricăciune, corturile noastre care nu vor mai muri, nici nu se vor mai descompune în pământul mormântului. Căci cortul nostru era și mai înainte nepieritor, dar din cauza nesupunerii a fost antrenat spre cădere și ruină; dar Dumnezeu a dezlegat păcatul prin moarte, pentru ca omul păcătos să nu fie nemuritor și trăind odată cu el și păcatul, să fie în veci condamnat. Deci, de aceea, trupul a murit, deși nu fusese muritor sau stricăcios, și sufletul s-a separat de trup pentru ca prin moarte să fie ucis păcatul, ca să nu mai poată trăi în cel mort.” 

(Cuvânt patrisitc, Pr. Narcis Stupcanu)