Invitatul săptămânii: Cât de importante pot fi lucrurile aparent minore

Mărturisesc din capul locului că întemeiez acest enunţ (şi cele ce urmează) pe cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, notate de Sfântul Evanghelist Luca: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce este nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept…“ (16, 10). Cuvinte desprinse din pilda iconomului „necredincios“, care vizează atenţia ce trebuie s-o acordăm tuturor faptelor şi îndatoririlor, mari şi mici (aparent mici), în vederea mântuirii. Pentru edificare, în locul unor posibile consideraţii şi analize teoretice, propun trei exemple concrete.

Recent, între pacienţii unui spital din Austria s-a numărat şi un român, venit aici pentru două operaţii grele. După ce totul s-a încheiat cu bine, într-un interval de aproximativ două luni, a fost întrebat acasă ce l-a impresionat în mod deosebit în acel spital. Răspunsul a fost prompt şi deloc imprevizibil: profesionalismul medicilor şi asistenţilor, relaţiile armonioase dintre superiori şi subalterni, amabilitatea tuturor faţă de pacienţi, curăţenia desăvârşită, aparatura medicală performantă etc. În mod deosebit, însă, fostul pacient şi-a amintit de un amănunt care l-a impresionat în chip aparte… Într-o anume zi, a auzit din salon bătăi uşoare de ciocan pe hol. Nu era greu de imaginat că se repara ceva, dar ce anume? Peste câteva minute a intrat un muncitor, în echipament la fel de curat ca al infirmierelor, cerând voie să scoată pe hol cele două scaune, „pentru reparaţii“ - a explicat el, spre marea mirare a românului, întrucât scaunele erau fără cusur. Curios, a ieşit să vadă ce fac muncitorii cu ele, aflând, astfel, răspunsul: le schimbau tampoanele de cauciuc de la picioare, deşi gradul lor de uzură nu era foarte pronunţat. De ce? Ca zgomotul la contactul cu gresia din salon să fie cât mai mic! Evident, pentru liniştea şi confortul bolnavilor… Acest gest, aparent mărunt, face parte dintr-un ansamblu de numeroase alte gesturi „mici“ (întrebările frecvente: „Cum vă simţiţi? Ce aţi dori să mâncaţi mâine?“, sau îndemnul insistent: „Dacă mai doriţi ceva să apăsaţi pe acest buton“ etc.), care însoţesc cu generozitate actul medical major şi care îi dau pacientului sentimentul că este tratat ca persoană şi nu socotit un simplu număr de cod, deşi toţi pacienţii poartă pe mână o brăţară cu un astfel de număr, din clipa internării. Regretatul părinte profesor Constantin Galeriu (1918-2003) obişnuia adesea să stea la spovedit până după miezul nopţii, ascultând şi sfătuind cu răbdare zeci de credincioşi, din cele mai diverse categorii sociale. Între ei, oameni simpli, de vârstă înaintată, cu auzul slab, care vorbeau tare, părintele fiind nevoit să le răspundă la fel. Aşa se face că uneori conversaţia era auzită de toată lumea, în mod inevitabil, iar cei care aşteptau la rând, minute şi ore în şir, auzeau cum unii, pe lângă păcate, îi spuneau părintelui fel de fel de mărunţişuri din viaţa lor, a familiei. După câţiva ani de asemenea auziri (şi îndelungi aşteptări), un fiu duhovnicesc a îndrăznit să-l atenţioneze pe părintele că unii creştini abuzează de bunăvoinţa preacucerniciei sale, reţinându-l cu fleacuri, în detrimentul creştinilor serioşi, care aşteaptă excesiv la rând. „Ştiu! - a replicat părintele. Pentru dumneata (şi pentru mine, recunosc!) poate sunt fleacuri. Dar pentru ei, ceea ce-mi spun reprezintă cele mai importante lucruri din lume! N-am cum să nu-i ascult, pentru că am un principiu: pot să renunţ, dar nu pot să refuz. Pot să renunţ la confortul meu, dar nu pot să refuz solicitarea lor…“ Nu cu multă vreme în urmă, un înalt ierarh al Bisericii noastre a povestit, la o conferinţă preoţească, următoarea întâmplare: „La un azil de bătrâni din Germania, cineva a dus mâncare unei cunoştinţe, i-a aşezat farfuria în faţă şi s-a dus, apoi, să mai rezolve nişte treburi. Când s-a întors, a văzut că bătrâna nu se atinsese de mâncare. De ce n-ai mâncat? - întrebă vizitatoarea. Ich bin keine bettlerine! (Nu sunt cerşetoare!). Am crezut că, dacă mă vizitezi, stai şi de vorbă cu mine, nu mă tratezi ca pe o cerşetoare… Întâmplarea arată limpede că fapta mare şi generoasă de a vizita pe cineva la azil mai avea nevoie de un gest „mic“, aparent nesemnificativ: a sta de vorbă cu bătrânica. Mic şi neglijabil pentru vizitatoare, dar extrem de important pentru cea vizitată. *** Aceste trei exemple (la care s-ar putea adăuga multe altele, desigur) ilustrează cât de importante pot fi pentru aproapele nostru fapte aparent minore, întrucât ele alcătuiesc viaţa lui de zi cu zi: salutul prietenesc, răspunsul amabil la telefon, oferirea câtorva minute pentru a-l asculta etc., etc. „Detalii“ socotite greşit nesemnificative, întrucât tocmai ele dau valoare faptelor mari, evidenţiindu-le, după cum valoarea efectivă a unei icoane nu constă doar în mărimea ei, în liniile şi contururile de bază ale desenului ori în cantitatea unor culori frumoase, cât mai ales în „mărunţişurile“ pe care artistul le valorifică: combinaţia dintre lumini şi umbre, distribuirea şi proporţionarea culorilor, seninătatea ochilor persoanei pictate ş.a. Este limpede, aşadar: calitatea unui om se vădeşte (şi) din gesturile mici. Suntem întru totul de acord, de aceea, cu cele afirmate de Arthur Schopenhauer (1788-1860): Caracterul omului poate fi dedus din manifestările lui mărunte. Pentru lucrurile importante oamenii îşi iau precauţii; în gesturile mici ei se manifestă după natura lor, fără a-şi da osteneala să se mai ascundă… Astfel, cuvintele Mântuitorului, evocate la început, pot fi înţelese acum în sensul celor descrise ulterior: Cel ce este atent şi delicat în foarte puţin şi în mult este atent şi delicat; şi cel ce e nedelicat în foarte puţin şi în mult este nedelicat. Iar în iconomia mântuirii, urmarea se cunoaşte: numai cel credincios şi atent în cele mici, de pe pământ, poate primi darurile cele mari, din împărăţia cerurilor (cf. Luca 16, 11).