Invitatul săptămânii: Despre limbă şi despre noi

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată" - iată un gând al lui C. Noica pe care e bine să-l scoatem din uitare, cel puţin ori de câte ori reflectăm la ideea românităţii noastre. Vorbirea omului este şi fiinţa lui, ca tezaur de înţelesuri uitate, spunea filosoful român. Ea poate "reîmprospăta şi spori gândul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele adâncimi de înţeles". Mai mult decât atât, neîntrecutul analist al rostirii româneşti ("Cuvânt împreună despre rostirea românească") înclina să creadă - nu întâmplător, traducându-şi această năzuinţă conform unui scenariu creştin - că merită să ne înfăţişăm cu limba noastră la judecata istoriei, pentru că astfel putem da seama noi, ca naţie, despre modul şi măsura în care particularul a întrupat universalul. Acest universal, spre care deschide limba istorică şi pe care, în felul său unic, Noica a ştiut să-l surprindă, ne-a prilejuit, în fond, întâlnirea cu chipul universalităţii creştine a firii.

Deschizând cartea rostirii româneşti, care zace adormită sub peceţi de timp, şi de pe care scrisul pare a se fi şters sub depuneri de neatenţie, restauratorul se vede pe sine ca şi jucând rolul unui prinţ din basm, un basm precum "Frumoasa din pădurea adormită". E nevoie de a bate un drum lung şi împănat cu peripeţii, dar mai ales de cuminecare, de fericita întâmplare cu "sărutul", pentru a întâlni şi apoi a trezi din somnu-i de moarte fiinţa limbii. În fond, e vorba de o întâlnire cu noi înşine. Modernul Borges se referea şi el la aceasta, atunci când obişnuia să afirme despre limba naţională că e agentul unui act de personalizare, făcând cu putinţă cuminecarea iubitoare. În acest sens, Borges invoca un argument poetic, citând adesea memorabilele versuri despre o îndrăgostită fascinată de faptul că alesul ei o "privea în germană" şi "îi vorbea în germană". Cuvântul "cuminecare", a arătat Noica, vine de la latinescul "communicare" şi, prin latina eclesiastică, a dobândit acel sens teologic specializat în toate limbile romanice. Româna, însă, cu o fervoare care îi este proprie, a preluat cuvântul spre uzul vorbirii obişnuite, ajungând să extragă din el un sens diferit de ce înseamnă, simplu, "comunicare", şi transmiţându-ne un mesaj de felul: omul din adânc aspiră după starea de încreştinare a comunicării, care este "cuminecarea". El râvneşte după relaţia înţeleasă prioritar ca dialog al iubirii, chiar mai presus de ce se comunică. Astfel, ne vedem îndemnaţi de însuşi spiritul limbii să acordăm maximă însemnătate - pentru tot ce înseamnă menire şi realizare umană - stării de împărtăşire, de reciprocitate sufletească. Acesta este, de fapt, şi orizontul optim în care se poate realiza comunicarea însăşi, fără a tăia informaţia de la rădăcina "restului ei nespus", de la legătura ei vie şi intens capilarizată cu întregul. Un alt cuvânt, cel de "hotar", a cunoscut un destin cu totul special în română. Cu hotarul, spune Noica, "putem încerca să deosebim, să hotărâm între partea diavolului şi cea a omului în lucruri". A avea hotare, a se hotărî, a hotărî, a se drept hotărî şi a bine hotărî, iată cum se poate gândi în limba noastră. Iubitul îi "hotărăşte" zilele sale iubitei (i le dăruieşte şi i le jertfeşte deopotrivă). Cineva e zidit şi hotărât pentru o altă lume. Există un hotar al vederilor de taină, care stă deschis asemeni orizontului. Aici Noica vede "pozitivul hotarelor şi al hotărârilor", care nu semnifică limitaţia rigidă. Când e înfrânt diavolul?, se întreabă Noica în acest punct. "Când hotarul vine dinlăuntru, nu din afară, când ai nelimitaţia înăuntrul, şi nu în afara hotarelor". Ne întâlnim aici cu aceeaşi concepţie despre viaţă pe care o elogiază şi Eminescu în "Scrisoarea III", cu cuvintele atribuite lui Mircea cel Bătrân: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...". Aparent, un paradox uriaş... Cum să-şi "apere" cineva sărăcia? În acest punct, patriotismul devine, evident, o mărturisire creştină - cu semnificaţii nebănuit de adânci - despre rostul vieţii şi al istoriei. Cuvântul "cuminecare", vine de la latinescul "communicare". Româna a preluat cuvântul spre uzul vorbirii obişnuite, ajungând să extragă din el un sens, transmiţându-ne un mesaj de felul: omul din adânc aspiră după starea de încreştinare a comunicării, care este "cuminecarea"."