Invitatul săptămânii: Părintele Stăniloae - dascăl sfinţit şi teolog rugător

† CASIAN, Arhiepiscopul Dunării de Jos

Cu cât trece timpul, cu atât cei care ne-au marcat existenţa creştinească sunt mai vii, chiar dacă ne-au părăsit trupeşte. Ei sunt mai prezenţi într-un neîncetat dialog duhovnicesc, chiar dacă nu mai vorbesc, direct şi personal, cu noi. Noi însă îi descoperim mereu în viul prezentului continuu, prin lucrarea şi opera lor, prin rugăciune şi prin binefacerile aşezate de viaţa lor în lăuntrul nostru. Un astfel de mărturisitor şi de trăitor al realităţilor inefabile, dar mereu accesibil căutărilor noastre spirituale este părintele Stăniloae. Îl căutăm ori de câte ori dorim a afla un sens mai profund al vieţuirii creştine în cotidianul nostru, tot mai reducţionist în cele spirituale şi tot mai deschis soluţiilor efemere şi trecătoare. Mai simţim aceasta la soroacele amintirii sale, ziua onomastică, de naştere sau cea a trecerii la Domnul ori chiar atunci când îl redescoperim cât de aproape se află, smerit şi binevoitor, mereu zâmbitor şi apropiat în cărţile din rafturile bibliotecilor noastre. Şi mai convingătoare sunt mărturiile prezenţei şi lucrării sale în sufletele şi în inimile noastre. Dar părintele Stăniloae nu are trebuinţă de sublinierile noastre despre impresionanta sa personalitate sau despre inegalabila sa operă teologică. Mai curând noi avem de câştigat experienţă şi răspunsuri convingătoare la nenumăratele noastre nedumeriri ori căutări în legătură cu sensul teologic şi duhovnicesc al vieţii. „Lumina de Duminică“ îi consacră, în paginile sale, spaţii de recunoştinţă şi-i oferă prilejul de a-şi prelungi binefăcătoarea prezenţă către noi, ca dascăl sfinţit al teologhisirii rugătoare şi ca mărturisitor smerit şi profund al experienţei vieţuirii în Hristos, după pildele vii ale Sfinţilor Părinţi, învăţătorii, sfinţitorii şi modelele noastre veşnice. Părintele Stăniloae, deşi în parte, mai ales pentru ucenicii direcţi, ne este cunoscut, trebuie neîncetat redescoperit ori descoperit pentru cei ce bat mereu la „uşile“ harului. El este cunoscut îndeobşte în Occident, ca şi la noi, în Răsăritul creştin, ca un edificator de „poduri“ spirituale, cum arată Mitropolitul Kallistos Ware. El este „unul din principalii, dacă nu principalul purtător de cuvânt al Ortodoxiei contemporane şi, foarte simplu, al creştinătăţii“, cum mărturisea Olivier Clément. Este „cel mai influent şi mai creativ teolog ortodox contemporan“, cum îl prezintă teologul Jürgen Moltmann. De asemenea, el este „un mărturisitor al iubîirii divine şi al demnităţii umane“, aşa cum l-a cunoscut ucenicul său direct, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În această succintă evocare, mărturie personală, dorim a reliefa chipul de „icoană“ luminoasă al părintelui Dumitru, care te atrăgea atât în propria sa chilie din apartamentul său modest, cât şi într-o convorbire care devenea urcuş duhovnicesc de la neînţelesurile omeneşti la puterea integratoare a bucuriei, pe care el o arăta, mai înainte de a vorbi despre ea. Invariabil ne cheamă la înţelesurile „Teologiei concrete“. Câtă dreptate are reverendul Donald Allchin, unul din prietenii săi occidentali şi, totodată, ucenic şi admirator, când scrie: „Este un om care restaurează încrederea în viaţă“. Mai luminos îl aflăm în descrierea Mitropolitului Kallistos Ware: „Când vorbeşte în «Experienţa lui Dumnezeu» despre umanitate, tandreţea şi delicateţea sfinţilor, el zugrăveşte involuntar propriul său portret (s.n.). Are o faţă plină de lumină, iluminată de acelaşi surâs în ochii săi ca şi pe buzele sale. Se schimbă uşor de la zâmbet la seriozitate. Are darul preţios de a transmite, prin simpla sa prezenţă, un sentiment de totalitate (plenitudine) şi pace. Nu este numai profesor, ci şi preot care iubeşte Liturghia, nu numai un savant, ci şi părinte duhovnicesc. Legătura dintre teologie şi rugăciune, atât de des subliniată în opera sa, este evidentă, de asemenea, în persoana sa. Teologia nu este pentru el doar ceea ce studiază, ci este ceea ce trăieşte şi este. Vorbeşte cu înţelepciunea inimii (s.n.)“. Părintele Stăniloae ne invită, neîncetat, să facem ceea ce el a făcut, să ne rugăm cum s-a rugat el şi să descoperim astfel împreună cu sfinţii, prietenii săi, chipul nemuritor al Mântuitorului Hristos, cum el ni-l arată. „Am urmat pe Hristos ca Lumină sau ca sens pozitiv suprem al lumii şi oamenilor.“ Ce bine ar fi dacă tot mai mulţi am arăta în concretul vieţii noastre de slujitori, de tineri, de credincioşi, în Biserica lui Hristos, cât de bine face părintele Stăniloae, dascălul şi rugătorul, teologul şi prietenul nostru, mărturisitor al iubirii, fără de care nu suntem nici persoane, nici prieteni, nici fraţi, nici ucenici ai Mântuitorului. În Ardeal, despre Şaguna se spune: „Da, Andrei, tu n-ai murit!“. De ce n-am prelungi această înţeleaptă mărturie şi pentru părintele Stăniloae?