Invitatul săptămânii: Pot maşinile să gândească?
Acum aproape 60 de ani, matematicianul Alan Turing, profesor la Cambridge, cel care a imaginat modelul matematic („maşina Turing“) care stă la baza calculatoarelor electronice pe care toţi le folosim acum, îşi punea într-un celebru articol întrebarea: „Pot maşinile să gândească?“ El înţelegea prin „maşini“ calculatoarele care începuseră să fie fabricate cu câţiva ani mai înainte şi prevedea că până în anul 2000 se va scrie un program de calculator care va putea să gândească, să fie inteligent. Mai mult, Turing încerca să răspundă diverselor obiecţii posibile care s-ar putea ridica contra afirmaţiei sale, inclusiv obiecţiei teologice că doar omul poate gândi, poate fi inteligent, deoarece are un suflet nemuritor dat de Dumnezeu. Cea mai importantă contribuţie a acestui articol este însă introducerea testului care îi poartă de atunci numele. Testul Turing a fost unanim acceptat ca modalitatea de a verifica dacă s-a reuşit să se obţină un program de calculator care are o inteligenţă artificială. Acest test constă în verificarea dacă programul poate dialoga în limbajul natural uman, astfel încât, dacă nu vedem interlocutorul, să nu ne putem da seama că vorbim cu o maşină şi nu cu un om.
Realitatea este că, deşi există un mare premiu care se acordă celui care va face un program care să treacă testul Turing, un astfel de program nu s-a realizat. Deşi s-au depus eforturi imense de realizare de programe care să traducă automat, să înţeleagă textele sau să dialogheze, deşi s-a realizat extraordinarul Google, care ne dă aproape instantaneu o mulţime de texte care conţin unul sau mai multe cuvinte pe care i le-am specificat, este foarte departe momentul (şi s-ar putea să nu fie atins vreodată…) în care un program de calculator să dialogheze cu noi ca un om inteligent, nu ca un automat. Interesant este că cei câţiva zeci de ani de cercetări intense în domeniul inteligenţei artificiale au evidenţiat că inteligenţa umană, mintea umană, este mult mai complexă decât se bănuia, că au încă dimensiuni care scapă unor analize ştiinţifice şi unor încercări de modelare şi simulare pe calculator.
Problema înţelegerii limbajului natural folosit de om nu poate fi prinsă total în formule logico-matematice. Posibilitatea noastră de a ne înţelege prin dialog presupune şi nişte caracteristici specific umane, presupune a avea empatie, a putea să te „pui în pielea“ celui cu care vorbeşti, a avea experienţa trăirii, cum spunea şi Heidegger, a avea un corp şi simţuri. De exemplu, continuând în spiritul lui Heidegger, pentru a înţelege conceptul de scaun este necesar să înţelegem conceptul de a sta, de „şedere“, nu este suficient să ne limităm la a găsi câteva concepte componente (de exemplu, picioare, spătar etc.), atribute şi relaţii care să poată fi descrise într-un formalism logic, deoarece, de exemplu, s-ar putea să scăpăm din vedere cazuri de scaune mai non-conformiste (de exemplu, care nu au picioare sau spătar). O maşină ar putea să înveţe un număr imens de scaune, dar nu va putea crea un scaun cu o concepţie total nouă, care să fie bun pentru a şedea, dar care să nu poată obţinut prin deducţie logică din descrierile scaunelor învăţate.
Testul dialogului este cu mult mai semnificativ decât s-a gândit probabil Turing. Una din cele mai importante voci în filosofia ultimelor decenii este cea a lui Mihail Bahtin, care consideră dialogul ca fundamental şi definitoriu pentru om. El remarcă faptul că, dacă vrem să contemplăm, să luăm contact sau să analizăm conştiinţele altora, nu putem face aceasta decât dacă intrăm în dialog cu ei. În plus, şi în gândirea noastră conştiinţa se manifestă printr-un dialog interior, prin întrebările şi răspunsurile pe care ni le punem. Un text care este „viu“, care nu este „de lemn“ este un text dialogic, un text în care se întrepătrund mai multe voci care au personalităţi diferite şi care intră în dezbateri, ajungând uneori la perfecţiunea polifoniei din fugile lui Johann Sebastian Bach. De fapt, Bahtin evidenţiază polifonia ca o principală calitate a romanelor lui Dostoievski…
După cum s-a remarcat, dialogismul lui Bahtin are puternice rădăcini în Ortodoxie. Participanţii la un dialog, după cum spune chiar el, sunt o unitate de doi sau mai mulţi necontopiţi, care devin comunicatori în sens euharistic, după cum remarcă un comentator al său. Este foarte interesant că, deşi primele scrieri ale lui Bahtin au apărut în anii douăzeci ai secolului trecut şi deşi ideile lui sunt o revenire la perspective de mult ştiute în Otodoxie, tehnologii de ultimă oră în colaborarea pe web, cum ar fi învăţământul colaborativ sprijinit de calculator, sunt fundamentate pe ideile lui. Acest lucru nu este însă singular în peisajul ultimelor decenii. În mai multe ştiinţe, cum ar fi fizica şi matematica, progresele secolului trecut nu au dus la o explicare a lumii fără să fie nevoie de Dumnezeu, cum se preconiza de către unii filosofi şi oameni de ştiinţă, ci, dimpotrivă, au arătat limitele investigaţiei ştiinţifice. Apare astfel posibilitatea unui dialog între ştiinţă şi religie, după cum s-a discutat pe larg şi în volumul „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“ apărut recent la Editura BASILICA a Patriarhiei Române.