Invitatul săptămânii: Spre o hermeneutică biblică ortodoxă

Deşi se produc multe publicaţii despre tâlcuirea Scripturii, totuşi, ca metodă, hermeneutica biblică ortodoxă este într-un impas. Până de curând manualele reproduceau palid omoloage scolastice din apus, dar nu din cel recent, ci din cel "apus" cu cel puţin 50 de ani.

Marea problemă a hermeneuticii biblice ortodoxe este că nu poate argumenta suficient ce îi este propriu ca ortodoxă. Dacă sunt un exeget ortodox şi am în faţă un text biblic, cum trebuie să procedez? Există vreun ghid tehnic de utilizare? La nivel teoretic, răspunsul ar părea simplu. Trebuie să fiu ancorat în doctrina ortodoxă, trebuie să fiu un practicant convins. Dar la nivel practic, aceste premise tot nu mă lămuresc cum să desfăşor exegeza. Ar trebui să apelez la tâlcuirile Sfinţilor Părinţi. Fără îndoială. Atât că o exegeză care să imite întru totul stilul Părinţilor rămâne imposibilă pentru noi la un nivel elaborat. Atunci, ce e de făcut? Vă mărturisesc că eu însumi sunt teribil de încurcat. Fascinat de volumul mare de studii biblice din occident şi de calitatea lor, încerc să aplic acea metodă istorico-critică, blamată de unii, dar care rămâne cea mai eficientă pentru înţelegerea textului biblic în complexitatea lui. Exersând istorico-critic, risc să devin prea protestantizat. Pe de altă parte, admir demersuri care reclamă experierea Duhului ca premise pentru asimilarea textului. Doar aşa, racordat la elementul pnevmatologic, înţeleg că poţi pleca nu de la exteriorul textului, ci de la vibraţia sa internă. În lumea catolică, mai organizată, au existat documente care să legifereze metodologia. Cel mai recent, din 1993, emis de Comisia Biblică Pontificală descrie demersul acceptat: la bază se află metoda istorico-critică ulterior completată cu diverse abordări, de genul celei canonice, structuraliste sau narative. La ortodocşi, o asemenea variantă rămâne dezirabilă. Nu ştiu dacă e bine să pui metoda istorico-critică ca fundament hermeneutic. O altă abordare este să pleci chiar şi pentru exegeza biblică de la teologia Calcedonului. Atunci se punea problema firilor Mântuitorului, clarificându-se că sunt două, aflate într-un echilibru asimetric (aşa cum se va spune mai târziu, firea umană este totuşi enipostaziată în Ipostasul divin). Şi Scriptura, ca şi Hristos, are o fire dumnezeiască, dar şi una omenească. Metoda istorico-critică s-ar potrivi perfect pentru studierea firii "omeneşti" a Scripturii, pentru cea divină însă ai nevoie de un "senzor" duhovnicesc, aşa numita theoria aplicată de Părinţi. O asemenea teoretizare ar salva metoda istorico-critică (nu o mai pune însă ca fundament, ci o asociază "enipostatic" metodei duhovniceşti, ca firile Mântuitorului, "în chip neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat şi neschimbat"). Această soluţie este salutară, totuşi cum să o pui în practică, atunci când te afli în faţa textului? O altă variantă este una eminamente practică. Mediul hermeneutic prin excelenţă al Bisericii ar fi cel liturgic. La catolici, ceva asemănător a încercat la un nivel elaborat J. Daniélou în 1951. Liturghia Bisericii noastre este plină de citate şi aluzii biblice, care nu se fac de dragul erudiţiei, ci pentru că viaţa liturgică este în esenţă o prelungire a mediului în care Scriptura a fost scrisă de autorii inspiraţi. Poate că studiind atent modul în care textul biblic este prelucrat liturgic, vom înţelege cum ar trebui să procedeze de fapt un exeget ortodox. Interesant că în acest cadru textul biblic nu e cercetat ştiinţific, ci analizat într-o manieră tipologică specifică. Poate că hermeneutica biblică ortodoxă este la urma urmei lipsa unei asemenea metode, în schimb asumarea textului, la un nivel pur al experienţei duhovniceşti. Rămâne de studiat. " Poate că hermeneutica biblică ortodoxă este la urma urmei lipsa unei asemenea metode, în schimb asumarea textului, la un nivel pur al experienţei duhovniceşti."