Invitatul săptămânii: Valoarea creştină a simţului comun

Prin exerciţiul raţiunii practice, omul are temei să se considere o fiinţă liberă, aprecia, la vremea sa, Immanuel Kant. Astfel văzut, sentimentul libertăţii este strâns legat de practică, de raportarea, prin voinţă şi contemplaţie, a acţiunii umane la un ideal. La rândul său, orice astfel de ideal presupune depăşirea raţiunii teoretice referitoare la lume, la această lume, din care transcendentul poate părea că absentează, şi în care tot ce există pare că se supune unui determinism strict. Practica însă, întemeiată în liberul arbitru, deschide un orizont inedit fiinţei umane. Este orizontul posibilului şi al speranţei, acolo unde poate fi salvată libertatea şi unde se conturează acea reprezentare a lumii raportată la fenomene ce depăşesc cadrul îngust al necesităţii naturale.

Pentru a înţelege omul şi a-l defini, este relevant de observat cum se manifestă fiinţa sa practică dincolo de imperativul ideologiilor abstracte şi de cel al constrângerilor empirice. Care este reacţia spontană a omului în imediat contact cu viaţa? Ce valori ţâşnesc pe această cale de afirmare directă şi intempestivă a umanului? Nu-i deloc greu de observat că aceste valori universale, pe care experienţa le impune, au o rădăcină puternic înfiptă în chiar interacţiunea practică dintre om şi realitate, în ceea ce numim, de fapt, simţul comun. Prin felul cum reacţionează din miezul experienţei, omul îşi manifestă umanitatea sa adâncă şi îşi descoperă propria universalitate. De altfel, din perspectivă creştină, idealul stă la capătul unei căi de recuperare a firescului, a naturii originare. Afiliată în mod organic şi totodată paradoxal simţului comun, credinţa creştină dezvăluie chintesenţa tainică a acestuia. În creştinism, căderea însăşi se manifestă ca o modificare la nivel de tropos (orientare, mod), nu de logos (chip, esenţă). Aceasta înseamnă că Binele dumnezeiesc nu încetează niciodată să fie căutat, chiar dacă în mod deviat şi eronat. Valorizarea omului în toate locurile şi timpurile este fundamentată practic pe valori esenţialmente creştine, cum sunt: persoana unică şi concretă, paternitatea, maternitatea, filiaţia, familia, spiritualitatea, identitatea, alteritatea, adevărul, sentimentul, relaţia personală, comuniunea, dialogul, iubirea, responsabilitatea, altruismul, întruparea, existenţa societăţii şi a naturii, valoarea materiei, năzuinţa spre armonie universală, varietatea, arta, forma, frumosul fizic şi spiritual etc. La nivel de opţiuni prereflexive, cu impact pragmatic, un occidental şi un oriental nu se abat de la aceste valori, indiferent de opţiunea lor religioasă. Faptul că Occidentul matricial creştin tinde să fie receptat ca o valoare universală constituie unul din argumentele în favoarea triumfului creştinismului la nivel de simţ comun. Redându-i substanţa gândirii creştine, nu vom greşi definind simţul comun ca simţ al conexiunilor necesare, determinate de o logică a inimii şi, în ultimă instanţă, de o logică a Întrupării care ţine de praxisul vieţii şi care transcende logica gândirii raţionaliste ca apanaj al abstractizării şi al scientismului dominator. Întruparea oferă măsura participării plenare a omului la Viaţă, încât bunul-simţ comun activează în orizontul revelaţiei dumnezeieşti. În lucrarea sa "De nostri temporis studiorum ratione", Giambattista Vico se referă la simţul comun, definindu-l ca o facultate superioară a sufletului de accedere la ceea ce este verosimil, în chip poetic, intuitiv. În acest sens, nu trebuie să anexăm noţiunea de simţ comun hedonismului (plăcerii şi obişnuinţei vulgare). A judeca părţile imaginaţiei după măsura lor proprie înseamnă, de la un punct încolo, a stabili raporturi corecte cu nevăzutul, cu posibilul. Şi, în cel mai bun caz, aceste raporturi tind să fie raporturi practice, de intuiţie sau gust (spiritual). După Vico, adevărul poetic, în substanţialitatea sa metafizică, este desfătător nu pentru că se însoţeşte iraţional (senzorial, pătimaş) de desfătare, ni se spune, ci pentru că însăşi esenţa lui spirituală e desfătătoare, cunoscută inimii în chip plenar. Nu e întâmplător faptul că Vico însuşi lega strâns fantezia artistică veritabilă de noţiunea de memorie, cu trimitere la o natură originară. Poezia tinde să exprime acel adevăr dezvăluit prin participare. Participarea indică sensul apartenenţei noastre fiinţiale la o anumită natură. Din păcate, există însă un moment teoretic vid de participare, incapabil să nască o lume vie, din pricina răcelii inimii. Unii comentatori au poziţionat, în mod eronat, credinţa ca pe o teorie pe scara unei distanţări progresive de simţul comun. Aici, pe lângă pierderea din vedere a mediului sinergiei între lucrarea divină şi cea umană, în care se naşte credinţa, se ignoră un aspect esenţial: din punct de vedere psihologic, dar mai ales gnoseologic, practicul şi teoreticul, omul şi lumea, se întrepătrund. Subiectul nu poate fi eliminat din sistemul ipotezelor teoretice, în ceea ce priveşte consecinţele lor ultime şi sinteza umană a sensului lor, care le conferă însăşi relevanţa intuitivă maximă. Există, desigur, teorii despre existenţă care pot fi concepute de om împotriva omului. În acest caz vorbim de idei fără cuprindere circulară, de cunoaşteri parţiale şi neunificate, cum a spus Sfântul Maxim. Desfăcând în foi ceapa, o pierdem, îi ratăm sensul. O astfel de elaborare a minţii, fără întoarcere în punctul de plecare, generează adesea sentimentul că nu are logos, cuprindere. " Afiliată în mod organic şi totodată paradoxal simţului comun, credinţa creştină dezvăluie chintesenţa tainică a acestuia. În creştinism, căderea însăşi se manifestă ca o modificare la nivel de tropos (orientare, mod), nu de logos (chip, esenţă). Aceasta înseamnă că Binele dumnezeiesc nu încetează niciodată să fie căutat, chiar dacă în mod deviat şi eronat. Valorizarea omului în toate locurile şi timpurile este fundamentată practic pe valori esenţialmente creştine, cum sunt: persoana unică şi concretă, paternitatea, maternitatea, filiaţia, familia, spiritualitatea, identitatea, alteritatea."