„Io Iancul voevod ...”

Cândva, prin anii 1990, am fost sur­prinși că numele lui Iancu (de Hunedoara) a fost contestat, ca fiind un produs sau, dacă nu, o augmentare greșită, dispusă de regimul comunist și de anumiți istorici „aserviți” acestui regim. „Corect” ar fi fost doar „Ioan”, ca și cum „Iancu” nu ar fi fost un diminutiv al lui „Ioan”, utilizat demult în mediile românești (inclusiv sub forma „Ioancu”). Altfel spus, acest nume era catalogat drept „o făcătură național-comunistă”. Este drept că anumiți istorici bine informați au susținut, mai ales după 1956 (când Academia a marcat cele cinci secole trecute de la marea victorie de la Belgrad și de la moartea eroului), că în românește era corect să i se spună Iancu, așa cum în ungurește i se zice János. Sigur, regimul comunist a avut păcatele lui în legătură cu epoca respectivă, cu viața și cu personalitatea eroului. De exemplu, este adevărat faptul că, înainte de 1989, fusese ocultată (programatic) calitatea monarhică a lui Iancu, în timp ce, după 1989, scaunul eclesiastic din Dealul Feleacului fusese prefăcut, în mod artificial, într-o amplă construcție unionistă florentină, opusă „Moldovei pravoslavnice”. Era o perioadă a „demolărilor” cu orice preț, deși sursele de epocă nu susțin asemenea „reforme demitizatoare” și chiar dacă este tentant să ne concentrăm pe „refacerea trecutului dorit”. 

Iancu de Hunedoara era categoric nu Ioan, ci „Iancu” în mediile românești de epocă și în multe alte cercuri străine contemporane, inclusiv în Europa Occidentală. Faptul a fost demonstrat și acceptat de către toți cunoscătorii specialiști. Atributele monarhice ale lui Iancu erau reale, eparhia de la Feleac, din hotarul Clujului, fusese ridicată la scaun mitropolitan (arhiepiscopal) și avusese la temelie sprijinul Moldovei ștefaniene. Rămâne de văzut ce putea însemna din punct de vedere eclesiastic suma de atribute monarhice (domnești) asociate lui Iancu, deoarece formulele „Io” (Iω) și „din mila lui Dumnezeu” nu puteau exista fără un scaun de rang cel puțin episcopal și fără o ascendență genealogică pe măsură.

*

Descins cu familia sa din regiunea Vâlcea-Argeș-Olt a Țării Românești, din „osul” di­nastiei Basarabilor - cum  pretind unele rude ale sale și cum îl arată cariera fulminantă -, Iancu de Hunedoara a fost numit în toată tinerețea sa „Românul” (Olah). Devenit ban al Severinului, împreună cu fratele său mai mic, care purta în acte oficiale același prenume (dar îl chema acasă la el Ivașcu), Iancu a încetat să mai fie numit, după 1439, Olahus/ Olah (Românul), în documentele administrației regale ungare. A mai fost păstrată un timp definirea sa etnică prin părintele său, zis câteodată „valahul de Hunedoara”. Târziu, originea „valahă” îi era reproșată și fiului său Matia, ajuns pe tronul Ungariei și catalogat, cu dispreț, drept „crăișorul valahilor” (Valachorum regulus).

Spre surprinderea multora, imediat ce Iancu fusese ales guvernator (1446), el îi oferise tronul de la Buda regelui Neapolelui, Alfonso al V-lea de Aragon, plan în vederea căruia Hunedoreanul se și întronase apoi „voievod din mila lui Dumnezeu al Țării Românești”, la Târgoviște, în anul 1447. Așa cum se spune încă din zilele sale și cum a susținut ulterior Matia, care a pretins că recuperase „Valahia paternă”, Iancu avea, după toate probabi­litățile, sânge domnesc de Basarab, așa cum familia avusese (avea) și domenii la sud de Carpați. Calitatea sa de bastard al lui Sigismund de Luxemburg a fost un zvon răspândit doar după moartea lui Matia (1490), pentru a-l compromite în primul rând pe Ioan Corvin, unicul fiul (nelegitim) al răposatului rege al Ungariei. Nepotul lui Iancu s-a adaptat totuși destul de bine, anturajul său clamând, vreun deceniu mai târziu, că bunicul ducelui Ioan fusese descendentul direct al lui Mircea I cel Bătrân al Țării Românești, cel care atacase Transilvania după ce Sigismund îi dăduse Hunedoara lui Voicu, tatăl lui Iancu. Dacă este să ne bazăm pe ceea ce s-a scris și păstrat din veacul al XV-lea și dacă nu uităm de cele trei căsătorii cu femei huniade ale lui Vlad al III-lea Țepeș (cu soră, cu „o fiică” și cu o nepoată prin soție de-a lui Iancu), Iancu era născut dintr-un tată român și o mamă de neam „grec” (dacă nu doar de credință grecească) sau sânge sud-slav, el putând pretinde astfel nu doar Țara Românească, ci și Bulgaria (care i-a și fost oferită la 1444).

Emil Turdeanu semnala în 1939 un Tetra­evanghel din anul 1450, remarcat pentru prima oară în 1901 de un autor sârb. Colofonul acestuia are următorul conținut: „Scrisu-s-a acest tetraevanghel în anul 6958 (de la Facerea Lumii), luna Iulie 14, în zilele lui Iancul Voevod, cu mâna mult păcătosului preot Simeon, la râul Nerganul, în satul ce se numește Satul Mare în Hălmașiu. Cristos este începutul și sfârșitul”. Mai departe, vin alte lămuriri: „În numele Tatălui și Fiului și a Sfântului Duh, adică eu smeritul și păcătosul între călugări Mitrofan, am dat această carte ce se numește Cartea celor patru evanghelii, adică Tetra­evanghel, în mâna învățătorului și starețului și duhovnicului meu, egumenul eromonah Spiridon, din mănăstirea numită Cerna, unde este hramul sfântului apostol-evanghelist Ioan Teologul, căci el se plângea pentru frații noștri de la Berinău, anume popa Petru și popa Simeon, că nu au Tetraevanghel. Astfel că îl lăsaiu în mânile lor, până când vor fi în vieață; iar când vor ieși din această lume - precum și eu astăzi - cartea să fie dusă din nou la mânăstire, la Cerna. Și cine va vinde această carte, să aibă parte cu Iuda și cu Aron și cu ceilalți Iudei cari au strigat la Cristos: sângele Lui [să cadă] pe ei și pe copiii lor, și să fie blestemați de Dumnezeu și de 318 sfinți părinți de la Nicheia și de mine păcătosul. Amin!”

Ceea ce traducerea lui Emil Turdeanu nu remarcă și nu consemnează este formula „Io”, prezentă în textul slavon al Tetraevanghelului de la Cerna din 1450 și așezată înaintea numelui lui „Iancul voievod”. Prin urmare, era vorba de „zilele lui Io Iancul voievod”. Așadar, anumiți călugări de rit „grec” din Transilvania, de formație sârbească, nu se îndoiau de calitatea monarhică a lui Iancu. Formula „Io” - precum se știe - este un atribut al suveranității și au folosit-o mai toți domnii Țării Românești și Moldovei. Ei au socotit mereu, în general, că puterea lor deriva doar de la Dumnezeu. În 1450, pe când era guvernator al Ungariei, iar fiul său cel mic, Matia, nu fusese, deocamdată, căsătorit cu Elisabeta de Celje, nepoata de fiică a despotului sârb Gheorghe Branković, pentru acești monahi de la Mănăstirea Cerna, viitorul „atlet” al Creștinătății trecea drept „Iω Iankul voievod”. Stătea în rând cu domnii (de rit „grec”) ai Țării Românești și ai Moldovei (cu toate că acest Iancu a rămas în istorie drept un creștin fervent de rit latin). De asemenea, în emisiunile sale monetare sârbești, scoase (după 1450) de Iancu, individual sau împreună cu Gheorghe Branković, numele lui apare „Ivaniș voievod”.

De altminteri, la 1447, Iancu se intitula „din mila lui Dumnezeu, voievodul Țării Românești” (Dei gracia, parcium Transalpinarum wayvoda), dar dăruia moșii în Transilvania (lui Petru, fiul lui Stroia de Ponor, și rudelor sale, pentru servicii credincioase, o parte a posesiunilor Ponor și Ohaba, din Țara Hațegului, cu drept nobiliar, deținută anterior după rânduiala cnezatelor). Iancu face dania și ca guvernator al Ungariei, dar dreptul de a da astfel de donații îl aveau doar suveranii, cei cu putere „din mila lui Dumnezeu”. Acel „din mila lui Dumnezeu” se justifica prin Mitropolia Ungrovlahiei, dacă nu și prin Episcopia de rit latin a Argeșului, până nu demult susținătoare a Conciliului de la Basel, opus papei Eugeniu al IV-lea, arhitect al Unirii de la Florența (1439) și sprijin al lui Iancu. Pomenitul Iω, atestat la Mănăstirea Cerna la nici trei ani după întronarea transalpină a lui Iancu, care trebuise să-l lase apoi domn în locul său pe Vladislav al II-lea (guvernator al Ungariei și monarh valah/ român era prea mult), este mai greu de explicat dacă nu luăm în considerare două prezențe controversate: Mitropolia Severinului (cu autoritate și asupra Țării Hațegului) și duhovnicul Elisabetei de Celje, „vlădica” Ioan „de Caffa” de la Hunedoara (agreat de Branković și abandonat ulterior de Iancu, pentru a-și asigura sprijinul franciscanului Ioan de Capestrano, și al „zeloților” săi în vederea înfruntării cu Mehmed). Dintre cele două prezențe, cea mai solidă este Mitropolia Severinului, dat fiind și faptul că activitatea lui Ioan de Caffa este cu greu documentabilă înainte de anul 1453. Cel puțin la fel de important este și că, dacă dăm crezare papei Calixt al III-lea, după ce Ioan de Caffa fusese trimis „la reeducare” la Roma de către Ioan de Capestrano, ierarhul fusese numit mitropolit al Gothiei (Aleksi) - în regiunea Crimeei - de către patriarhul ecumenic unit Grigorie Mammas. Adică, Ioan de Caffa fusese „deturnat” la Hunedoara de Branković și Iancu, cel din urmă având relații strânse cu Caffa genoveză din Crimeea, mai ales după căderea Bizanțului. Iar în Gothia, Ioan îl înlocuise pe Macarie, viitorul episcop de Halici, ajuns, ulterior, în primul deceniu al domniei lui Matia, ierarhul unit pentru Transilvania și Maramureș, nu și pentru Banat (adică Severin). Iancu socotea că, la 1456, Creștinătatea era unită în fața colosului otoman și că trebuia să acționeze concertat pentru a evita catastrofa care se contura la orizont.

Pentru frații de la Perpignan, din suita lui Sigismund de Luxemburg, Hunedoreștii au fost de Valahia/ de Valaquia. Este vorba despre nobilii George și Valentin, fiii lui Petru de Valquia, adică de Valahia (Țara Românească), dăruiți cu blazon de Sigismund de Luxemburg la Perpignan, în Franța, în anul 1415. Gândul de a „reveni” în Valahia nu l-a părăsit probabil niciodată pe Iancu, nici pe când era ban de Severin, nici când era să fie rege cruciat al Bulgariei și nici în calitatea de guvernator (regent) al Ungariei. Astfel, până la urmă s-a și întronat drept voievod „din mila lui Dumnezeu” al Țării Românești. Tronul Țării Românești putea să fie o precondiție pentru materializarea ambițiilor de tip monarhic ungar ale lui Iancu, care s-a convins, totuși, destul de repede că nu va putea urca pe tronul de la Buda. De aceea, în 1447-1448 a și purtat negocieri cu Alfonso al V-lea de Aragon ca să vină drept rege al Ungariei. Dar, din câte se pare, gândul monarhiei ungare nu l-a părăsit niciodată și îl va fi sădit apoi în mintea fiilor. Regele Matia s-a putut mândri, spre sfârșitul vieții (după mărturia lui Philippe de Commynes), că el era cel care recuperase „Valahia, de unde el era”, adică de unde își trăgea rădăcinile. Iancu și Matia legaseră strânse raporturi de familie cu Vlad al III-lea Țepeș (Dracula), socotindu-se în Țara Românească la ei acasă. Dar iată ce spune Philippe de Commynes despre regele Matia Corvin: „În timpul nostru au domnit de asemenea doi prinți îndrăzneți și înțelepți, regele Ungariei Matia și Octovien (nume ciudat, folosit pentru Mehmed al II-lea sau pentru Baiazid al II-lea), împăratul turcilor. Regele Matia al Ungariei este fiul unui foarte nobil cavaler numit Cavalerul Alb al Țării Românești, om nobil, dar de mare bun simț și virtuos, care a guvernat mult timp acest Regat al Ungariei și a avut mari victorii contra turcilor, care sunt vecini ai zisului regat, din cauza senioriilor pe care le-au uzurpat în Grecia, Slavonia și Bosnia ... În timpul domniei sale, ei nu au păgubit cu nimic regatul său, dar el a mărit dinspre partea lor încât în Boemia, pe care el o ținea în cea mai mare parte, de asemenea în Țara Românească, de unde el este, în Slavonia și înspre partea Germaniei, luă cea mai mare parte a Austriei sub împăratul Frederic, care trăiește încă, și o posedă până la moarte, care a avut loc în orașul Viena, capitala Austriei...” Iancu, numit de italieni Ianco și apoi, printr-o mică modificare (ca să i se facă numele inteligibil în limba lui Dante), Bianco (ceea ce înseamnă Alb), a devenit în Catalonia erou de roman cu numele de Tirant lo Blanch. Romanul, scris în mare în dialectul valencian, de Joanot Martorell, a fost tradus în mai multe limbi, încât Iancu a ajuns postum să fie „Cavalerul Alb al Valahiei”, vestit în întreg Occidentul.       

Destule aspecte privitoare la ascensiunea fiului lui Voicu puteau fi sensibil mai clare dacă Antonio Bonfini nu „deturna” povestea lui Iancu de Hunedoara și dacă nu-l făcea fiu natural al regelui Sigismund de Luxemburg. Ulterior, legenda eroului de la Belgrad a sporit disputa din jurul numelui său, dar nimeni nu i-a putut răpi vreodată titlul de „ultimul mare cruciat european”, în amintirea căruia papa a dispus să bată clopotele zilnic, la ora 12, în toate bisericile. El a reușit, prin marea victorie obținută și de catolici, și de ortodocși la Belgrad, să amâne înaintarea turcilor spre centrul Europei cu circa trei sferturi de secol. „Dezastrul de la Mohács” avea să vină abia la 1526, asediul Vienei la 1529 și destrămarea Ungariei la 1541. Iancu a rămas un erou pentru toate popoarele din centrul și sud-estul Europei, dar epopeea lui a pornit dintre români și din Țara Românească.