Șoapte omenești în fața tainei Preasfintei Treimi

Încercarea de a vorbi despre taina Preasfintei Treimi seamănă cu urcușul spre culmea celui mai înalt munte pe care l‑a cunoscut vreodată sufletul omenesc. Dacă Everestul este pentru iubitorii de înălțimi simbolul unei ascensiuni aproape imposibile, atunci taina Treimii este Everestul credinței: mai presus decât orice înălțime a gândului, mai adâncă decât orice profunzime a înțelegerii și mai luminoasă decât orice strălucire pe care ochiul o poate cuprinde. În fața acestei taine, mintea se oprește cu sfială, iar cuvântul, oricât de ales ar fi, rămâne sărac. Totuși, iubirea îl îndeamnă pe om să rostească măcar câteva șoapte despre Cel ce este mai presus de orice rostire.

De‑a lungul veacurilor, despre taina Treimii s‑a vorbit în cuvinte de o înaltă ținută teologică și academică. Sfinții Părinți și marii teologi ai Bisericii au mărturisit adevărul despre Dumnezeirea revelată ca o singură ființă în trei Persoane, în trei Ipostasuri și o singură Fire (ousia). Ei au mărturisit pe Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

În teologia Bisericii dreptslăvitoare, Tatăl este Izvorul veșnic și necuprins al existenței și al iubirii, originea absolută a acestei mișcări dumnezeiești de comuniune și dăruire.

Fiul, Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu, nu poate fi înțeles decât în legătura Sa veșnică și desăvârșită cu Tatăl, primind din veci de la Acesta tot ceea ce este.

Iar Duhul Sfânt, Dătătorul vieții și al sfințeniei, este Cel care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul, împărtășind lumii energiile cele de viață făcătoare ale Dumnezeirii. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spune cu limpezime și profunzime: „Datorită faptului că Tatăl există, există și Fiul, și Duhul”.

Însă, dincolo de formulările dogmatice, de definițiile precise și de subtilitățile teologice, Biserica a căutat întotdeauna să exprime această taină prin limbajul cel mai înalt și mai apropiat de inima omului: limbajul iubirii. În primele veacuri creștine, despre Dumnezeu s‑a vorbit prin cuvintele simple și copleșitoare ale Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16).

În vremurile noastre, contemplând această taină a comuniunii veșnice, teologia ortodoxă ne amintește că la început nu a fost singurătatea, nici întunericul, nici tăcerea rece a unui univers lipsit de sens, ci iubirea fără margini, fără sfârșit și, în același timp, fără început; o iubire veșnică, din care s‑au revărsat toate cele văzute și nevăzute.

Ortodoxia vede în Sfânta Treime Dumnezeul iubirii desăvârșite, vie și lucrătoare, care prin Duhul Sfânt pătrunde în inimile credincioșilor pentru a‑i ridica spre comuniunea dumnezeiască. Credința noastră nu cunoaște doar un Hristos al conceptelor și al discursurilor, ci pe Fiul Care Își iubește desăvârșit Tatăl și Care, prin Duhul Sfânt, împărtășește și oamenilor iubirea nesfârșită a Treimii.

Ce bogăție de înțelesuri se ascunde în această mărturisire! Ce adâncimi de lumină și ce nesfârșite orizonturi duhovnicești se deschid înaintea sufletului când înțelege că Sfânta Treime este însăși structura supremei iubiri, modelul și izvorul oricărei comuniuni adevărate, al oricărei iubiri curate și al oricărei vieți care se împlinește în Dumnezeu.

Totuși, înainte de a încerca să vorbim despre această taină sau să pătrundem frânturi din frumusețea ei, trebuie să ne apropiem cu smerenie. În acest sens, cuvintele Sfântului Diadoh al Foticeei rămân un îndreptar de neprețuit: „Ce‑ți folosește să dogmatizezi despre Treime dacă nu ai smerenia fără de care nu poți place Treimii?”.

Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu se dobândește prin studiu și reflecție, ci mai ales prin curăția inimii, prin rugăciune și smerenie. Lumina Treimii nu se descoperă celor care caută să o măsoare cu mintea, ci celor care își pleacă fruntea înaintea ei cu evlavie și iubire.

Astfel, înțelegem că Dumnezeu Tatăl este Creatorul a toate, Părintele ceresc Care poartă de grijă întregului univers și fiecărei făpturi în parte. Nimic nu există în afara purtării Sale de grijă, nimic nu este uitat înaintea iubirii Sale. Inspirat de Duhul Sfânt, Psalmistul David contemplă această grijă părintească și mărturisește cu uimire și recunoștință: „Dându‑le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți” (Ps. 103, 29), cuvinte în care răsună frumusețea creației care trăiește din darul și binecuvântarea Tatălui ceresc.

Despre Fiul lui Dumnezeu mărturisim că este Răscumpărătorul lumii, Cel care a coborât în adâncul suferinței omenești pentru a ridica firea căzută și pentru a o reașeza în comuniunea cu Dumnezeu. El ne‑a izbăvit din blestemul legii și din robia păcatului, făcându‑Se pentru noi jertfă de iubire pe Cruce. Sfântul Apostol Pavel subliniază acest adevăr în Epistola către Galateni, când vorbește despre răscumpărarea noastră prin Hristos. Iar Biserica a așezat această taină în imnuri de o frumusețe cutremurătoare: „Răscumpăratu‑ne‑ai din blestemul legii cu scump sângele Tău; pe Cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât, Mântuitorul nostru, slavă Ție!”.

În fața unei asemenea iubiri, cuvintele se împuținează, iar sufletul rămâne în tăcerea recunoscătoare a rugăciunii. Căci taina Treimii nu este doar un adevăr pe care îl cuprindem cu mintea, ci însăși lumina în care trăim, iubirea în care ne mișcăm și nădejdea în care ne aflăm mântuirea. Ea este izvorul nesecat al existenței, oceanul fără margini al iubirii dumnezeiești și patria spre care călătorește, prin har, fiecare suflet care Îl caută pe Dumnezeu.

Despre cea de‑a treia Persoană a Preasfintei Treimi, Duhul Sfânt, înțelegem că este Dătătorul de viață, Mângâietorul, Cel prin Care cele neputincioase se vindecă, cele rănite se tămăduiesc și cele cu lipsă se împlinesc. El este suflarea dumnezeiască ce aduce lumină unde domnește întunericul, pace acolo unde se ridică furtuna și nădejde unde omul este amenințat de deznădejde.

Prin lucrarea Sa tainică și negrăită, creștinii tuturor veacurilor - chiar și ai acestor vremuri tulburate, pline de vifore, încercări și poticniri - au dobândit puterea de a rămâne statornici și au primit cununa slavei nepieritoare. Duhul Sfânt îl renaște pe om, îi înnoiește inima, îi curățește mintea și îl călăuzește pe calea Împărăției lui Dumnezeu. El este focul care încălzește fără să mistuie, lumina care strălucește fără să orbească și izvorul care adapă fără să sece.

Despre această prezență atotcuprinzătoare a Duhului mărturisește și împăratul profet Solomon: „Duhul Domnului umple lumea și Cel ce ține toate cunoaște orice glas” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 7). Nimic nu este ascuns înaintea Lui, nici o lacrimă nu rămâne nevăzută, nici o rugăciune nu se pierde în tăcere. El pătrunde toate și susține toate cu puterea iubirii dumnezeiești.

Despre Preasfânta Treime cunoaștem pe cât ne este cu putință prin mărturisirea credinței Bisericii, printr‑o sinteză sfântă și luminoasă pe care ne‑a lăsat‑o Tradiția creștină. Dar pentru a ajunge la această cunoaștere, va trebui să cercetăm cu râvnă Scripturile, să ne apropiem de scrierile marilor Părinți ai Bisericii, să ascultăm tâlcuirile lor pline de lumină și să contemplăm mărturia martirilor, care nu au dat mărturie despre Treime doar prin cuvinte, ci mai ales prin viața și sângele lor.

Vom înțelege mai mult despre Dumnezeu când ne vom aduce aminte că purtăm Chipul Său. Omul nu este o făptură abandonată în imensitatea universului, ci poartă în sine pecetea Creatorului său. Suntem creați după chipul lui Dumnezeu și chemați să urcăm necontenit spre asemănarea cu El.

Va trebui să înțelegem și să cultivăm în viața noastră roadele Duhului Sfânt, flori care împodobesc sufletul și îl fac să semene cu grădina Împărăției lui Dumnezeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga‑răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și înfrânarea poftelor, cu atât mai mult cu cât „împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni 5, 23), după cuvântul Sfântului Apostol Pavel.

Toate rămân pentru noi nu doar adevăruri de mărturisit, ci și taine de trăit. Biserica ni le pune înainte asemenea unor izvoare limpezi din care suntem chemați să bem neîncetat. Nu este suficient să le cunoaștem; trebuie să le transformăm în viață, în rugăciune, în iubire și în faptă bună.

Dacă străduința de a explica taina Preasfintei Treimi seamănă cu urcușul spre cel mai înalt munte al credinței, va trebui să găsim și cărările potrivite prin care omul contemporan să poată întrezări ceva din frumusețea acestei taine. Va trebui să mergem pe urmele sfinților Evangheliști, ale Apostolilor, ale marilor Părinți ai Bisericii și ale tuturor celor care și‑au închinat viața iubirii Preasfintei Treimi.

Este greu să credem că omul de astăzi poate pătrunde cu ușurință adâncimea unor termeni teologici precum substanță, unire ipostatică sau perihoreză, chiar dacă Biserica nu va înceta niciodată să‑i folosească pentru a apăra și exprima adevărul credinței. Și totuși, există un cuvânt care poate deschide multe inimi și poate lumina multe suflete: iubirea.

Poate că nu toți vor înțelege subtilitatea formulărilor dogmatice, însă mulți pot înțelege că în însăși inima existenței se află iubirea. Pot înțelege că Dumnezeu nu este singurătate, ci comuniune; nu este închidere, ci dăruire; nu este transcendență rece, ci iubire veșnică. Poate că acesta este limbajul pe care omul de astăzi îl poate primi mai ușor și prin care poate pătrunde, măcar puțin, în lumina tainei treimice.

A preamări Treimea înseamnă, după minunatul oximoron al Sfântului Grigorie Teologul, a‑I înălța un imn de tăcere. Înseamnă să ajungi la marginea cuvintelor și să lași uimirea să vorbească în locul lor. Înseamnă să recunoști, cum spune același sfânt Părinte, distanța nemărginită dintre Creator și creatură, dintre Cel necuprins și făptura mărginită.

Dar această recunoaștere nu este una a fricii, nici a robiei. Ea trebuie să fie recunoașterea fiilor care își iubesc Tatăl, a copiilor care se apropie cu încredere de brațele Celui ce i‑a creat și îi poartă necontenit în iubirea Sa.

Poate că una dintre cele mai frumoase și mai complete mărturisiri despre Sfânta Treime rămâne scurta doxologie pe care Biserica o rostește neîncetat, asemenea unei respirații a sufletului: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”. În aceste puține cuvinte se află întreaga credință a Bisericii, întreaga ei rugăciune și iubire.

Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește în întâia sa epistolă: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și Acești Trei una sunt”. În aceste cuvinte dumnezeiești se concentrează una dintre cele mai înalte descoperiri ale credinței creștine.

Dumnezeu este unul în Ființă, dar această unică Ființă dumnezeiască subzistă în trei Persoane. Nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. O singură natură dumnezeiască, o singură slavă, o singură voință și o singură împărăție, strălucind veșnic în comuniunea desăvârșită a celor trei Persoane.

Iar înaintea acestei taine care covârșește cerurile și adâncurile, mintea se pleacă, inima se umple de lumină, iar sufletul nu mai poate spune decât ceea ce Biserica rostește de două milenii, cu evlavie și cutremur sfânt: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Celei de o ființă și nedespărțite, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

La cele dintâi Sinoade Ecumenice, Părinții Bisericii au apărat cu prețul vieții și al suferinței adevărul de credință despre Dumnezeu Cel unul în Ființă și întreit în Persoane. În fața ereziilor care încercau să umbrească lumina revelației dumnezeiești, ei au mărturisit cu fermitate și cu înțelepciune taina Preasfintei Treimi, lăsând Bisericii un tezaur de neprețuit.

Între acești mărturisitori ai adevărului, unii au strălucit prin profunzimea gândirii și prin înălțimea reflecției teologice, iar alții prin simplitatea vieții și prin puterea faptelor. Unii au fost mari iubitori ai înțelepciunii, alții împlinitori ai lucrurilor practice, însă toți au fost uniți de aceeași credință și iubire pentru Dumnezeu. Așa ni‑i amintește tradiția Bisericii pe Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, păstorul smerit și făcătorul de minuni, dar și pe marele Atanasie al Alexandriei, neînfricatul apărător al dumnezeirii Fiului. Viețile și cuvintele lor au vorbit celor din vremea lor și continuă să vorbească și astăzi, peste veacuri, despre taina cea negrăită a Treimii.

Ele ne aduc aminte că există realități pe care mintea lipsită de credință și de evlavie nu le poate pătrunde, iar cuvintele omenești nu le pot exprima îndeajuns. În fața unei asemenea taine, rațiunea își recunoaște limitele, iar sufletul învață limbajul smereniei și al contemplației.

De aceea, răspunsul cel mai potrivit pe care îl putem oferi iubirii lui Dumnezeu este propria noastră iubire. Suntem chemați să înțelegem tot mai profund cât de mare este praznicul Preasfintei Treimi și, mai ales, să descoperim că această sărbătoare nu este limitată la o singură zi din calendar. Întregul an liturgic, întreaga viață a Bisericii, fiecare rugăciune, fiecare slujbă și fiecare binecuvântare poartă pecetea Treimii. Biserica întreagă este plină de lumina Preasfintei Treimi.

Sărbătoarea Treimii așază înaintea noastră unul dintre cele mai profunde adevăruri ale existenței: Dumnezeu este iubire desăvârșită. Nu un Dumnezeu al singurătății, nu o putere impersonală și distantă, nu o stăpânire întemeiată pe dominație, ci un Dumnezeu în trei Persoane, unite într‑o comuniune veșnică, într‑o iubire deplină, neîmpărțită și fără sfârșit.

Într‑o lume marcată de fragmentare, individualism, însingurare și neîncredere, taina Treimii nu rămâne doar o formulare dogmatică, ci devine o chemare actuală la vindecarea relațiilor dintre oameni. Omul contemporan cunoaște adesea drama izolării, dificultatea întâlnirii autentice și povara singurătății. Tocmai de aceea, modelul treimic al existenței - Dumnezeu, om, creație - își păstrează întreaga prospețime și actualitate.

Preasfânta Treime ne învață că adevărata existență nu se împlinește în autosuficiență și în închiderea în sine. Omul se apropie de Dumnezeu atunci când iubește, când se dăruiește, când își transformă propria viață într‑un dar pentru ceilalți. El devine mai asemănător cu Creatorul său atunci când învață să iasă din cercul îngust al egoismului și să intre în spațiul comuniunii.

De aceea, Biserica, familia și societatea își găsesc stabilitatea și armonia numai când sunt așezate pe temelia iubirii jertfelnice, a respectului reciproc și a grijii față de aproapele. Oriunde iubirea este înlocuită de egoism, iar comuniunea de interesul personal, începe destrămarea. Oriunde iubirea renaște, începe și vindecarea.

În fața conflictelor care rănesc și dezbină lumea, sărbătoarea Treimii ne amintește că unitatea nu se construiește prin constrângere și nici prin forță. Adevărata unitate se naște din libertate, din respect și din iubire. Astăzi, poate mai mult decât oricând, lumea are nevoie de o cultură a întâlnirii, a dialogului, a solidarității și a împăcării.

Creștinul este chemat să devină martor al iubirii treimice în mijlocul lumii. El este chemat să aducă pace unde întâlnește ură, bunătate unde vede dezbinare, lumină unde sufletul omului este cuprins de întuneric și singurătate.

Sărbătoarea Preasfintei Treimi ne invită, așadar, la o viață nouă, la o existență transfigurată de har și iubire. Unde există iubire adevărată, unde omul învață să se dăruiască și să primească pe celălalt cu inimă curată, începe deja să se reflecte taina Treimii. Acolo se întrezărește ceva din frumusețea Împărăției lui Dumnezeu.

Marii Părinți ai Bisericii au încercat să exprime în cuvinte această lumină care depășește orice cuvânt.

Sfântul Grigorie Teologul mărturisește cu uimire și admirație: „Nu apuc să mă gândesc la Unul și sunt luminat de strălucirea celor Trei”.

Fericitul Augustin spune cu simplitate, care cuprinde o adâncă teologie: „Dacă întâlnești iubirea, vezi Treimea”.

Sfântul Vasile cel Mare ne descoperă drumul cunoașterii dumnezeiești: „Prin Duhul Îl cunoaștem pe Fiul, iar prin Fiul ajungem la Tatăl”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre Dumnezeu ca despre „mișcarea nesfârșită a iubirii care cheamă toate la comuniune”.

Aceste cuvinte, rostite în epoci și contexte diferite, se întâlnesc într‑o singură mărturisire: Dumnezeu este iubire, iar iubirea adevărată poartă în ea amprenta Treimii.

Să înțelegem, așadar, că, atunci când întâlnim și dăruim iubirea curată, răbdătoare, jertfelnică și luminoasă, primim înlăuntrul nostru o rază din lumina Preasfintei Treimi. Când iubim cu adevărat, când iertăm, când ne deschidem inima către Dumnezeu și către aproapele nostru, devenim părtași ai acestei taine.

Iar dacă vom urma calea iubirii, nu vom fi doar admiratori ai adevărului, ci prietenii lui Dumnezeu și ucenicii Săi adevărați.

Atunci vom putea nădăjdui că, dincolo de hotarele unei lumi trecătoare, ne vom bucura împreună cu sfinții de vederea luminii celei neapuse, în nesfârșita armonie, pace și frumusețe a Preasfintei Treimi, Căreia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.