Isihia cea de toate zilele
De-abia după prima săptămână din post începem să resimțim efectele „depresurizării”, adică ale evadării duhovnicești din zbuciumul lumii. O adiere isihastă ne pătrunde discret viața, îndeletnicirile, obișnuințele, conversațiile, micile/nevinovatele plăceri și bucurii. O stare de împăcare cu noi înșine și cu lumea din jur, o dorință irepresibilă de a fi prezenți la sfintele slujbe ale Bisericii, o bucurie a inimii, bine temperată, dublează aceste zile de ritual exterior, împlinit întocmai. O „fericită întristare”, ca să folosesc sintagma faimoasă a Sfântului Ioan Scărarul când vorbea de treapta a VII-a a desăvârșirii, cea a „fericitului plâns”...
În Filocalia (vol. IX, pagina 167) Sfântul Cuvios Ioan scrie așa: „De ai ajuns la fericita tristețe bucuroasă, ține-o!” Paradox, uimire, șoc psihologic - toate deodată! Cum poate cineva, fără a fi dedublat sufletește, să fie deopotrivă fericit și trist? Sau, mai clar: cum să fie omul fericit atingând starea de tristețe bucuroasă? Ce îndemn poate fi acesta?
Marele duhovnic al profunzimilor și iscusitul arhitect de conștiințe monahale a alăturat într-un aparent paradox starea pe care trebuie s-o atingă creștinul în proximitatea harului. Pe de o parte, tristețea față de condiția lui păcătoasă, față de starea lumii; pe de cealaltă parte, bucuria de a înțelege situația decăzută în care se află și, în egală măsură, faptul că Dumnezeu nu-l lasă niciodată singur, dorindu-i mântuirea. Mai clar: el, un infim/infam bob de neghină în mașinăria colosală a lumii devine prețuit, căutat și salvat de Creatorul a toate! Tras de mână în sus, chiar dacă în plin naufragiu, nu poți decât să plângi și să râzi depotrivă. Dar mai e ceva, ceva mult mai subtil, și anume: confirmarea că în plin dezastru sufletesc nu ești singur și că pe puntea îngustă și alunecoasă a suferinței te-ai întâlnit cu El, suferind la rându-I. Văzându-L acolo, înțelegi că numai Dumnezeu Cel întrupat, chinuit și omorât pe Cruce te poate înțelege, numai El îți poate fi alături ca o ființă reală și nu ca o nălucă, ca un principiu al binelui și frumosului, ca o forță oarbă, ca o energie impersonală etc. El a trăit viața ta, toată, așa cum a trăit miliardele de vieți ale tuturor, prin propria Întrupare. Concret. Dureros, chiar.
Creștinismul răsăritean, mai ales prin monahii săi îmbunătățiți, ne propune viziunea isihastă pentru această perioadă a anului liturgic și nu numai. Este ceea ce au trăit călugării primelor veacuri, este ceea ce au simțit și experimentat sihaștrii de la Athos, mai ales după apariția învățăturii palamite, este ceea ce propovăduiesc nevoitorii români începând din veacul al XVIII-lea în mănăstirile din Moldova: liniștea interioară și comunicarea cu Dumnezeu sunt posibile, iar vehiculul care te poartă la destinație este rugăciunea inimii. Isihia (hesychia) este un cuvânt grecesc care înseamnă „liniște”, „pace” sau „tăcere”. El desemnează starea la care tind monahii ce se despătimesc asiduu și care sunt în comuniune cu energia necreată a lui Dumnezeu, conform învățăturii palamite. Isihasmul este tradiția răsăriteană cea mai subtilă, cea mai rafinată în raportul tainic al omului cu Dumnezeu. Da, pe Dumnezeu în esența Sa nu-L putem cunoaște, este inaccesibil, însă putem să cunoaștem - în starea căzută în care suntem - o câtime din formele Lui de manifestare în lume: energiile necreate. Iar pentru a ajunge aici, adică pentru a-L simți în făptura noastră de lut pe Cel Neîncăput, rugăciunea inimii este calea de acces. Aceasta poate fi dobândită prin efort personal dar, mai ales, prin pronie divină. Tocmai de aceea Postul Mare este postul „surprizelor”, deoarece nimeni nu știe ce dar duhovnicesc poate primi pe durata călătoriei de 47 de zile către sinele curățat.
Iată motivul pentru care Postul Mare e o fereastră de oportunitate în opacitatea lumii, în croiul ei păcătos. Să o folosim cu toată buna-credință și nădejdea în Învierea Mântuitorului nostru iubit!