Istoria creştinismului (CMXXIX): Înfiinţarea Patriarhiei Române (VII)

La 12 martie 1925, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adresat scrisori irenice Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, vestindu-le înfiinţarea noii Patriarhii, prin consensul unanim al Bisericii şi al Statului român, şi garantând că „instituirea Patriarhiei nu schimbă întru nimic constituirea ei organică“ şi nu va deteriora „raporturile de până acum ale Bisericii noastre române cu celelalte Biserici ortodoxe surori“, „raporturi de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică“. Ca răspuns, patriarhul ecumenic Vasile al

III-lea (1925-1929), „pe temeiul hotărârii unanime“ a „Sfântului şi veneratului său Sinod“, a transmis, în ziua de 30 iulie 1925, Tomosul (cu nr. 1579) prin care recunoştea Patriarhia Ortodoxă Română, dându-şi „cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii şi a Statului s-au săvârşit în România“, având convingerea că „ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală… este binevenită şi îndreptăţită“. La 20 septembrie 1925, acelaşi patriarh ecumenic, printr-o „scrisoare enciclică“, informa celelalte Biserici autocefale Ortodoxe că „marea Biserică a lui Hristos, judecând şi înţelegând aspiraţiile şi hotărârea Sfintei Biserici Ortodoxe a României, fiică şi soră a ei întru Hristos, nu a găsit piedică de netrecut pentru ca, folosindu-se în chip bun de iconomie, să-şi dea consimţământul ei frăţesc şi să recunoască lucrul deja consumat“, şi cerându-le „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite“. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis invitaţii tuturor Bisericilor Ortodoxe surori la solemnitatea învestirii şi înscăunării primului patriarh al României, Miron Cristea, care a avut loc la 1 noiembrie 1925, în prezenţa sinodalilor români, a reprezentanţilor statului, a delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe surori şi a unei numeroase asistenţe.