Istorii uitate - Asociația Generală a Cântăreților Bisericești din România
În spațiul românesc, la întretăierea secolelor XIX cu XX, au existat o mulțime de inițiative asociative care, privite peste timp, au sprijinit dezvoltarea culturii naționale, iar în particular au creat solidaritate în interiorul diverselor categorii profesionale, o standardizare a practicilor și au fost o tribună de schimb de informații, cunoștințe etc. Multe dintre aceste asociații au fost desființate de către regimul comunist în anii 50, arhivele lor distruse, iar trecerea timpului a dus la ștergerea lor din conștiința publică.
O astfel de organizație a fost și aceea întemeiată de către slujitorii Bisericii, care secondau preoții în lucrarea lor în folosul semenilor - cântăreții bisericești. În presa timpului, statutul cântărețului bisericesc era prezentat astfel: „Modest, necăjit, dar cu suflet mare, cântăreţul este albina ce culege mierea cântării din florile tradiţiei şi-o dă sufletului românesc. E slujitorul neamului întreţinându-i simţământul religios, scut împotriva înstrăinărilor. Biserica datoreşte recunoştinţă cântăreţimii” („Universul”, 10 decembrie 1932, nr. 340).
Se simțea nevoia organizării ca breaslă aparte, de a exista un instrument care să facă auzite vocea și nevoile cântărețului din satul îndepărtat de oraș, de aceea, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au început să fie înființate astfel de organizații. Un exemplu l-a reprezentat înființarea la București, în 1888, a Societății cântăreților bisericești „Ioan Cucuzel”. La începutul secolului al XX-lea mai apar și alte organizații, în principal tot în capitala țării, însă cel mai important moment rămâne acela când, după Primul Război Mondial, la inițiativa lui Ioan Popescu-Pasărea, profesor și cântăreț de muzică neasemuit, cum îl lăudau ziarele timpului, are loc reunirea cântăreților bisericești într-o asociație puternică și cu menirea de a le apăra interesele, dar și de a fi o tribună a schimburilor de bune practici în domeniu. Așa cum se întâmplă peste tot, procesul de unificare a fost unul îndelungat, iar existența mai multor asociații și uneori și a orgoliilor personale a reprezentat factori ce au frânat pentru o perioadă agregarea unei asociații naționale puternice. Grație activității stăruitoare a lui Ioan Popescu-Pasărea, obstacolele au fost depășite, iar sub conducerea sa asociația a fost o școală pentru toți cântăreții bisericești din țară.
Organizare, statute și activități
Entuziasmul generat de Marea Unire și de făurirea României Mari i-a determinat pe mulți dintre cântăreții bisericești să se implice în asociații care să le apere interesele, să îi ajute în dezvoltarea vocației pe care o aveau. Așteptările erau mari, cu atât mai mult cu cât societatea românească, în ansamblul său, spera la o altă Românie, mai bună față de cea antebelică. Un prim congres constitutiv a avut loc în 1918. La 23 septembrie 1920, la București, după cum relatează ziarul „Dimineața”, s-a desfășurat o întâlnire a reprezentanților cântăreților bisericești din toată țara. Problemele discutate vizau materializarea unei asociații generale, o dorință mai veche și nematerializată a acestei bresle, alcătuirea unui statut, organizarea de școli de cântăreți, salarizarea, împroprietărirea cântăreților bisericești etc. Încetul cu încetul, diverse asociații ale cântăreților bisericești din țară au început să vină sub umbrela Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România, fuzionând cu aceasta și devenind filiale. Ziarul „Dimineața” din 1 septembrie 1922 relatează, de exemplu, desfășurarea Congresului de la Craiova al asociației, la care au participat „filialele asociației generale din 25 de județe ale vechiului Regat, precum și reprezentanții societăților «Macarie», «Ion Cucuzel» și «Ion Damaschin», în frunte cu prezidenții respectivi”. Cu această ocazie, cântăreții bisericești din Craiova s-au afiliat la Asociația Generală.
Într-o mențiune din ziarul „Viitorul” din 24 ianuarie 1926 erau publicate câteva articole din Statutul Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România: „Conform art. 18 din regulamentul legei pentru persoanele juridice: Asociaţia Generală a Cântăreţilor Bisericeşti din România; cu scopul: a) Ridicarea culturală, morală şi materială a cântăreţilor Bisericeşti. b) Păstrarea, cultivarea şi unificarea muzicei bisericeşti tradiţionale. c) Crearea unor cămine proprii ale cântăreţilor bisericeşti care vor purta numele de «Casa Asociaţiei generale a cântăreţilor bisericeşti din România»: astfel de căminuri se vor putea înfăptui la sediul fiecărei filiale. Sediul: în Bucureşti la şcoala de cântăreţi bisericeşti de pe lângă Sfânta Patriarhie având filiale în fiecare judeţ. Recunoscută persoană juridică prin sentinţa acestui Tribunal No. 59/925. Consiliul de administraţie se compune din: Ioan Popescu-Pasărea, preşedinte; Zamfir Dateulescu, vice-preşedinte; Gheorghe D. Olaru secretar general; Ieromonahul Teofil Ionescu, Maestru Director; Petre M. Ionescu, casier; Anghel Dumitrescu, membru; Teodor Dumitrescu, membru; Vasile Udistoiu, membru; N. Munteanu, membru; D. Gafencu, membru; Mihai Ionescu-Pasărea, membru; Petre Velicu, cenzor; Ioan Popescu, cenzor”. Mai precizăm că asociația își alesese ca patron spiritual „Sfânta Treime”.
Statutul asociației fusese adoptat în 1925, în cadrul congresului anual, iar autoritățile de resort au recunoscut juridic rolul acesteia, de aceea acest an reprezintă momentul în care asociaţia s-a legitimat în plan național și a devenit cu adevărat reprezentativă, deși trebuie spus că inclusiv în 1941 se mai înființau noi filiale - București-Ilfov, spre exemplu. Importanța acestui pas s-a datorat mai ales sprijinului Patriarhului Miron Cristea, care a realizat însemnătatea acestei lucrări pentru Biserică. Faptul că, în 1925, Patriarhul a propus înființarea unei Academii de Muzică religioasă confirmă acest lucru. Academia avea să devină funcțională câțiva ani mai târziu. Inclusiv guvernul Ion I.C. Brătianu a susținut această inițiativă.
La congresul din 1926, ca o recunoaștere și un sprijin pentru această Asociație națională, primul Patriarh al României Întregite, Miron Cristea, a fost prezent și a adresat un mesaj către reprezentanții naționali ai cântăreților bisericești, din care publicația „Dimineața” a redat sumar concluzia: „Patriarhul spune că, deşi obosit şi venit de departe, a ţinut să fie în mijlocul congresiştilor, ca unul care îi iubeşte pe fiii săi duhovniceşti. Arată importanţa muzicii bisericeşti. Cântăreţii trebue să lupte şi ei pentru apărarea bisericii ortodoxe creştine”. Congresele au întărit coeziunea asociației, de asemenea, un liant s-a dovedit a fi și publicația periodică „Cultura”, unde se prezentau informații despre rolul cântăreților, chestiuni profesionale, anunțuri ori articole cu temă religioasă și culturală. Viața asociației a devenit una dinamică, numeroase memorii, luări de poziție în problematica salarizării breslei au fost făcute de către liderii asociației care, de fiecare dată, reluau afirmația Patriarhului că „fără cântăreți nu există serviciu divin”. În plus, erau organizate activități cât mai diverse, iar presa vremii a consemnat, spre exemplu, organizarea unor cursuri de vară pentru cântăreții bisericești, conferințe, comemorări ale unor personalități ale vieții religioase, excursii tematice, alcătuirea unui cor al asociației, care a susținut numeroase concerte în țară, iar mai târziu acesta a făcut înregistrări pentru postul național de radio.
Una dintre inițiativele însemnate ale Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România a fost aceea de a se îngriji de comemorarea lui Anton Pann, pe care îl socoteau un vrednic înaintaș și îi recunoșteau aleasa contribuție la desăvârșirea muzicii bisericești. Din paginile ziarului „Adevărul” din 20 iunie 1935 aflăm că, la inițiativa asociației, au fost strânse fondurile prin care, la acea dată, în Parcul Carol din Capitală a fost dezvelit bustul lui Anton Pann, după ce în prealabil a avut loc o slujbă de pomenire la Biserica Lucaci, unde acesta fusese „dascăl de strană”. În 1943, după decesul primului și longevivului președinte, I. Popescu-Pasărea, a fost ales ca președinte Marin Predescu, care a încercat, în ciuda vremurilor grele, să ducă mai departe asociația. Venirea regimului comunist la putere și începerea persecuțiilor împotriva Bisericii și a clerului au pus capăt, așa cum s-a întâmplat în multe domenii vitale ale societății românești, existenței acestei organizații.