Itaca

Itaca este o insulă în Vestul Greciei, în Marea Ionică, care ascunde printre cele câteva mii de locuitori pe urmaşii lui Ulise. Vrednici sau nu, aceştia duc mai departe de câteva mii de ani chemarea insulei, chemarea la un drum lung şi greu, drumul fiecăruia către sine însuşi.

Numele insulei este la fel de vechi ca limba greacă. În greaca veche, „ithy“ desemna ceva plăcut, voios, agreabil, luminos, primitor, prietenesc, vesel. Ca adjectiv, el desemna ceva drept în opoziţie atât cu ceva strâmb, încovoiat, cât şi cu cu ceva nedrept, rău. Mai târziu, „ithys“ va desemna strădanie, forţare, efort, silinţă dar şi încercare, căutare, aspiraţie. Aşadar, un loc luminos care te cheamă să ajungi la el cu efort, trecând prin multe încercări. Şi acestui misterios loc, grecii i-au adăugat un sufix diminutival, „aki“, căci Ithaki spun grecii acestei insule. Un memento despre adevărata bogăţie a insulei. Mulţi turişti vorbesc despre un „blestem“ al Greciei, anume acela de a nu putea să nu-i auzi chemarea. Itaca te strigă de peste tot şi nu există loc de unde să nu-i desluşeşti poftirea. Şi, vine o vârstă când, te ridici şi, plin de întrebări, porneşti spre Itaca. Însă auzi pe poetul care zice: „Când pentru Itaca te vei porni pe cale/ doreşte-ţi ca drumul să fie lung“. Ce urare ciudată de călătorie face poetul alexandrin Kavafis, în una dintre cele mai iubite poezii ale lui, „Itaca“! Un drum poate să fie lung pentru că aşa este el, dar cum îşi poate dori cineva să fie lung? Probabil că aceasta este prima regulă în drumul descoperii de sine: să nu te grăbeşti, să ai răbdare şi, ceea ce este cel mai important, „să nu te aştepţi ca Itaca să-ţi dea bogăţii“. Acest vers din poezia mai sus numită a lui ascunde secretul bogăţiei celei adevărate: bogăţia nu se află la un om anume, într-un loc anume, într-o carte sau într-o vorbă. Parafrazând-l pe Kavafis, cineva este bogat doar prin ceea ce a câştigat pe drum iar dacă Itaca va fi găsită săracă, asta nu va însemna că ea a înşelat. Aşa cum simplu exprima poetul taina Itacăi: „Itaca ţi-a dat frumoasa călătorie/ Făra ea nu te-ai fi pornit pe cale/ Altceva nimic nu-ţi mai poate da.“ Nu e uşor să laşi drumul să te înveţe, nu e uşor să nu te grăbeşti, precum nu e uşor să nu speri la o bogăţie de la Itaca, fie că este doar un post mai „de şef“ sau un salariu mai mare. Alchimia sufletului precede întotdeauna alchimia metalelor. Nimeni nu va putea transforma o piatră în aur înainte de a se transforma pe sine. Drumul către piatra filosofală reprezintă adevărata alchimie, cea interioară. Sunt multe drumuri viclene în viaţă, iar rătăcirea de la drumul spre Itaca este ceva firesc pentru cine s-a pornit pe cale. „Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi“, scrie Evanghelistul Ioan bisericii din Efes (Apoc. 2, 4). Ce să fie oare această „dragoste dintâi“ dincolo de interpretările strict teologice? Poate că e grija zilnică pentru suflet sau împlinirea unei vocaţii, înmulţirea unui talant, a unor daruri de la Dumnezeu. Poate că este uitarea cuvântului „creşteţi“ din porunca vetero-testamentară „creşteţi şi vă înmulţiţi“ sau poate chiar porunca neo-testamentara „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 48). Toate acestea sunt drumuri către Itaca, Itaca cea din gând, Itaca cea din suflet.