Iubirea care ne motivează să trăim în bucurie

Suntem invitaţi să învăţăm, să înţelegem şi să trăim în conformitate cu principala lege divină, de a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul şi din toată inima noastră şi pe aproapele ca pe noi înşine. Acest îndemn este esenţial, întrucât doar iubirea şi numai iubirea mântuieşte. Şi, deşi teoretic pare simplu, atunci când trebuie să ne asumăm acest îndemn, să ne implicăm în derularea lui, ne opintim.

Ne este greu să disociem iubirea divină de cea lumească, deşi cea din urmă decurge din prima, pentru că, depărtându-ne atât de mult de Creator, am pervertit iubirea până când ea a ajuns să fie considerată un păcat. Iubirea lumească a alunecat în păcat prin abuzarea ei până la patimă. Or, patima este un păcat pentru că ea dezvoltă trăiri care n-au legătură cu iubirea; chiar se opun ei: ura, gelozia, invidia. Şi acestea provoacă cele mai cumplite ravagii în suflet, mutilându-l. Apare confuzia că iubirea este răspunzătoare de astfel de trăiri atât de dăunătoare, încât omul devine circumspect în raport cu efectele benefice ale iubirii. Când definim iubirea dumnezeiască ca forţă, ca resursă de viaţă, definim sentimentul care-l generează, şi anume bunătatea. Or, bunătatea este cel mai eficient "instrument" care împlineşte, în linişte şi cu discreţie, toate cererile noastre. Doar că a fi bun nu-i numai o chestiune opţională, ci este o transformare esenţială de concepţie şi percepţie. Este o operaţie continuă care nu este lipsită de dureri, de renunţări, de aparente umilinţe, de prelungite tăceri, de nesfârşite rugăciuni pentru a înţelege că această transformare din suflet nu sminteşte, ci zideşte. Or, zidirea unui templu curăţit de patimi în care să sălăşluiască, să se dezvolte şi să se reveleze sufletul iertător şi iubitor este marea izbândă a fiecăruia dintre noi. Când vom reuşi să adunăm comorile care vor fi preţuite, când vom reuşi să fim cu adevărat buni, atunci vom deveni luminoşi, adică fără păcat. Şi nu vom putea spune că n-am ştiut; doar că nu ne-a preocupat acest demers nevoitor, dar izbăvitor. Este, într-adevăr, cea mai anevoioasă cale pentru ca omul să devină bun, să-şi manifeste continuu generozitatea, fiind milostiv. În felul acesta iubirea, care este sursă şi resursă de frumuseţe şi bogăţie, ne va motiva să trăim în bucurie şi cu nădejdea mântuirii.