Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele

Având în minte modelul tovarăşilor slăbănogului, vindecat de Domnul Hristos în Capernaum, ne punem întrebarea: ce i-a îndemnat pe aceşti oameni la atâta stăruinţă? Cum de şi-au putut ei uita de propriile interese, de grijile lor zilnice şi s-au angajat la o aşa povară pentru fratele lor suferind? Desigur, Evanghelia nu ne spune dacă au fost sau nu rude ale celui bolnav, nu ne spune nici dacă au fost rugaţi să făptuiască acest lucru. Nu ne spune tocmai pentru ca să ne arate că ceea ce i-a determinat să facă această faptă a fost un motiv mai delicat, mai preţios şi mai puternic decât un simplu ajutor întâmplător. Adevăratul motiv l-a reprezentat iubirea lor faţă de el ca om, ca semen al lor, iubirea lor faţă de omul aflat în suferinţă. Această iubire i-a îndemnat să lase toate ale lor, să renunţe la timpul lor liber şi să-şi îndrepte gândul, inima şi fapta spre semenul lor care se afla în suferinţă şi care avea ca şi ei dreptul să se bucure de viaţă. Iubirea de aproapele a fost aceea care i-a călăuzit şi i-a îndemnat să intre în slujba celui bolnav, dublată, în subsidiar, şi de credinţa lor în putinţa vindecării lui de către Iisus Hristos.

 

Iubirea de Dumnezeu şi de oameni este însuşirea aleasă a adevăratului creştin, este podoaba lui de mare preţ şi mărturia că el este în legătură permanentă cu Iisus Hristos, modelul şi idealul vrednic al acestei iubiri. Căci iubirea pe care o datorăm noi faţă de aproapele - şi când zicem aproapele, înţelegem pe orice om, oriunde s-ar afla el, orice înfăţişare ar avea şi orice concepţie sau credinţă ar avea - nu este altceva decât răspunsul pe care-l dăm veşniciei şi nemăsuratei iubiri pe care Dumnezeu a avut-o şi o are neîntrerupt faţă de noi.

 

Dacă privim mai adânc la viaţa noastră, la tot ceea ce suntem, ceea ce avem, la darurile naturale şi supranaturale cu care este împodobită ea, ne dăm seama că toate acestea sunt ca nişte mlădiţe care pornesc din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi. Iată de ce, prin faptele iubirii aproapelui, noi nu facem decât  să răspundem iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, nu facem decât să imităm şi să continuăm iubirea pe care a împlinit-o Domnul nostru Iisus Hristos pentru întreaga omenire. Se cuvine aşadar să ne construim viaţa pe temelia dragostei de Dumnezeu şi de oameni, pe temelia păcii, a dreptăţii şi a adevărului, ca astfel să fim vrednici de iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Să punem mereu la inimă rostirile liturgice de la fiecare Sfântă Liturghie, care ni se adresează ca un îndemn, dar şi ca o poruncă sfântă: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treime Sfântă şi nedespărţită, Amin!“ (Pr. Ioan Ioanicescu)