„Iubirea de ţară este treaptă către moştenirea cea promisă a împărăţiei lui Dumnezeu“

Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care facem parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune, aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente. În continuare, pr. dr. Bogdan Racu, inspector în cadrul Sectorului învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare“ din Iaşi, ne va vorbi despre implicaţiile acestui sentiment de apartenenţă naţională şi legătura dintre patriotism şi Biserica Ortodoxă. 

Cum putem defini patriotismul şi sentimentul de ataşament faţă de caracterul naţional în epoca globalizării?

Prima informaţie pe care o poate accesa cineva interesat de semnificaţia cuvântului patriotism, cea din DEX, ne arată că patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei. Patriotismul (din latină patria â tărâm părintesc) trebuie înţeles ca promovarea unui neam printre celelalte, ca afirmare şi manifestare a propriei noastre identităţi în raport cu ceilalţi. Epoca aceasta a globalizării, chiar dacă în unele opinii are drept efect dizolvarea identităţilor, totuşi cred că are meritul de a pune în evidenţă caracterele tari şi identităţile bine definite. Unul dintre principiile organizării lumii în care trăim este şi acela al unităţii în diversitate şi al respectului reciproc. În acest sens, Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaşte prin faptul că iubeşte, respectă şi caută să adune şi să îmbunătăţească tărâmurile şi oamenii“, iar Mihail Sadoveanu arăta că „patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic“.

Care sunt avantajele unui sentiment de apartenenţă la o naţiune, în afară de asigurarea solidarităţii celor care trăiesc în condiţii sociale şi culturale relativ omogene?

Este avantajul de a-ţi cunoaşte părinţii şi moştenirea pe care o ai de la ei. Este avantajul de a purta hainele care ţi se potrivesc, fără a fi sedus de straiele strălucitoare ale altora care pot să-ţi fie ori prea strâmte, ori prea largi pentru măsura ta. Este maturitatea de a putea vorbi cu ceilalţi fără a tânji la ceea ce sunt ei, ci la ceea ce te pot ajuta pe tine să devii.

„Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparţin aceluiaşi popor, religia îi pune în relaţie cu Dumnezeu - Creatorul tuturor popoarelor“

Patriotismul este văzut de multe ori ca un muzeu în care nu mai intră nimeni. Ce fel de patriotism cultivă astăzi Şcoala?

Patriotismul este un sentiment care poate sau nu să fie cultivat, încurajat să se dezvolte, dar pe care-l avem sădit în noi. Un muzeu care-ţi vorbeşte despre faptele celor de dinaintea ta poate fi ignorat, însă este mai greu să-ţi înăbuşi un sentiment legitim, fiinţial. Şcoala, alături de Familie şi Biserică, îl însoţeşte pe copil pe acest drum al devenirii sale, spre aflarea şi afirmarea propriei identităţi. O face prin materiile studiate, între care limba şi literatura română, istoria şi geografia ocupă un loc aparte din această perspectivă, prin dascăli de vocaţie şi prin activităţi extracurriculare care-i ajută pe elevi să se cunoască pe sine şi pe ceilalţi, dezvoltându-şi aptitudinile şi capacitatea de a lucra în echipă, formându-şi atitudini de respect faţă de personalitatea celor de lângă ei. 

Napoleon Bonaparte spunea că patriotismul este cea dintâi religie a omului civilizat. Care este legătura dintre patriotism şi religie?

Patriotismul este expresia legăturii omului cu spaţiul şi cu timpul, în timp ce religia este relaţia omului cu eternitatea şi cu nemărginirea. Dacă sentimentul patriotic îi face solidari pe oamenii care locuiesc sau aparţin aceluiaşi popor, religia îi pune în relaţie cu Dumnezeu - Creatorul tuturor popoarelor. Patria pământească a celor care „nu au cetate stătătoare“ este cadrul pe care l-a lăsat Dumnezeu omului întru devenirea sa, familia pe care i-a rânduit-o Tatăl ceresc. După cum iubirea faţă de aproapele nostru este treaptă a iubirii către Dumnezeu, putem spune că iubirea de ţară şi de moştenirea pe care am primit-o de la înaintaşii noştri este treaptă în drumul nostru către moştenirea cea promisă a împărăţiei lui Dumnezeu.

Patriotismul constructiv, văzut ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, a fost o virtute promovată de Biserică de-a lungul veacurilor? De ce?

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic a coincis cu procesul de formare a limbii şi poporului român, cu etnogeneza. Nu am fost botezaţi la maturitate, ci din fragedă pruncie, astfel că ne-am descoperit şi format odată identitatea de români şi de creştini. În acest context era firesc ca Biserica să cultive dragostea faţă de limba vorbită de popor, introducând-o în cărţile de cult, să promoveze exemplul conducătorilor care şi-au sfinţit viaţa prin fidelitatea şi responsabilitatea faţă de poporul pe care Dumnezeu l-a încredinţat lor să-l conducă şi prin apărarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe strămoşeşti chiar cu preţul vieţii, aşa cum au făcut Sfinţii Martiri Brâncoveni acum 300 de ani. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi clerul ortodox şi-au adus contribuţia la toate marile evenimente din istoria ţării, luându-şi chiar asupra lor, atunci când situaţia a impus-o, responsabilitatea de locţiitori de domn (caimacam) sau membrii ai regenţei domneşti. Ca exemplu asupra modului cum a promovat Biserica Ortodoxă Română sentimentul responsabilităţii faţă de patrie, aş aminti aici un cuvânt pe care l-a ţinut mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, la o dată necunoscută (se bănuieşte că fie înainte de începerea Eteriei, sau înainte de întrunirea Adunării pentru redactarea Regulamentului organic), prin care îndemna pe boierii ţării să-şi unească forţele pentru a găsi cele mai potrivite mijloace pentru a scoate ţara din situaţia de criză în care se afla: „Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime (de criză), când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţarnică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel particularnic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea, precum au şi urmat.

Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite“.

Astăzi este ziua serbării Micii Uniri de la 24 ianuarie 1859. Cum putem fi patrioţi nu doar la evenimentele speciale?

Fiind patrioţi cu adevărat mai ales în astfel de momente. Responsabilitatea faţă de patrie nu ţine doar de autorităţi. Noi nu delegăm patriotismul pentru a-l analiza la aceştia, ci fiecare trebuie să se verifice pe sine asupra modului cum şi-a îndeplinit obligaţiile zilnice. Suntem patrioţi în momentul în care în activitatea pe care o desfăşurăm căutăm să fim cât mai buni şi de folos celorlalţi, conştienţi fiind că efortul nostru, chiar dacă nu va fi intens mediatizat, nu va trece neobservat nici oamenilor şi nici lui Dumnezeu. Să fim, aşadar, iubitori ai patriei din convingere şi nu patrioţi de paradă!