Iubirea Preasfintei Treimi - lumina vieţii omului şi a unităţii Bisericii

Duminica a şaptea după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Dacă în Dumnezeu n-ar fi şi relaţia e­ter­nă dintre Tatăl şi Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la exis­ten­­ţă a unor făpturi conştiente, che­mate şi ele la starea fericită fă­ră sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relaţia eternă şi prin fire a Fi­ului cu Tatăl. Şi nu poate fi un des­tin mai înalt pentru umani­ta­te ca acesta.

Numai pentru că este un Ta­tă, Care are din veci un Fiu, a cre­at Dumnezeu şi o categorie de făp­turi căreia să-i arate o iubire a­semenea celei dintre El şi Fiul Său şi pe care Tatăl şi Fiul Său să o ajute să se înalţe la iubirea fa­ţă de Tatăl, asemenea Fiului, şi la iubirea frăţească faţă de Fiul, ca şi la iubirea frăţească în­tre ele.

De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii şi a oamenilor din ea, dar şi când a­ceştia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model şi putere în iu­birea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.

Nu poate fi o existenţă supre­mă şi fără de început ca model şi ţin­tă mai înaltă pentru oameni ca un astfel de Dumnezeu.

Părinţii Bisericii spun că, da­că n-ar fi un Fiu al lui Dum­nezeu deofiinţă cu Tatăl, Tatăl n-ar fi binevoit să creeze pe oameni ca pe nişte fii asemănători Fi­u­lui Unul-Născut pe care să-i iu­bească şi care să-L iubească, şi, nefiind acest Fiu, n-ar fi fost ci­neva care, din iubire faţă de Ta­tăl, să voiască să se creeze şi alţi fii care să iubească pe Tatăl a­semenea Lui. Dumnezeu ar fi ră­mas, în mod fatal, ca un lipsit de atotputernicie; separat de oameni ar fi şi El supus, asemenea u­nei esenţe, unor legi de care nu poa­te scăpa. Fără un Dumnezeu Ta­tă şi Fiu (şi Duh Sfânt), n-ar e­xista decât viziunea panteistă a unei esenţe din care evoluează toa­te, în cadrul legilor ei oarbe, de nedepăşit.

De aceea, şi când oamenii au re­fuzat să răspundă iubirii lui Dum­nezeu cu iubirea lor, tot Fiu­lui I-a încredinţat Tatăl mi­si­u­­nea să Se facă om şi să arate oa­menilor modelul omului cu a­de­vărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta.

Dar cum a fost posibil ca oa­me­­nii să nu răspundă iubirii lui Dum­nezeu şi să nu se iu­beas­că nici între ei, iar prin a­ceas­ta să a­jungă supuşi morţii, câ­tă vre­me modelul lor, Fiul Unul-Năs­cut al lui Dumnezeu, a rămas în iubirea desăvârşită fa­ţă de Tatăl?

Faptul acesta dureros din is­to­­ria omenirii se explică prin a­ce­ea că oamenii n-au putut fi a­duşi la existenţă ca subiecte ale fi­rii dumnezeieşti infinite, ci ale u­nei firi mărginite. Ei au mai pri­mit şi corpuri, pentru a trebui să se ajute şi pentru a se ajuta şi u­nii pe alţii şi pentru a se sfinţi de Dumnezeu şi corpurile lor şi u­niversul îndeobşte. Pe lângă a­ceas­ta au mai fost creaţi şi ca făp­turi libere. Fiul Unul-Năs­cut, având şi El în Sine toată in­fi­­nitatea fiinţei Tatălui, putea să îi ajute la ridicarea lor din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta contribuia şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubi­rea prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui.

Oamenilor li se cerea şi vo­inţa lor, ca să răspundă iubirii lui Dum­nezeu cu iubirea lor faţă de Dum­nezeu şi întreolal­tă. Şi a­veau în această voinţă şi ten­­din­ţa de a spori în conţinutul vieţii lor, dată fiind mărginirea lor. Dar prin aceasta omul a putut fi şi uşor amăgit să cugete că trebuie să lupte pentru su­biec­tul pro­priu, ca să-şi spo­reas­că viaţa sa, şi prin aceasta să se interese­ze mai puţin de Dum­nezeu şi de cei­lalţi, sau chiar să lupte cu ei, ca­re se inte­re­sau şi ei să-şi a­tra­gă, din universul material şi din aşezarea al­tora, sporirea lor.

Astfel, ei n-au mai dat preţ iu­bi­rii faţă de Dumnezeu şi de semeni şi n-au mai folosit nici ra­ţi­u­nea pentru a se convinge că numai în colaborare întreolaltă, deci prin iubire şi prin credinţa în Dumnezeu, Care, ca Făcător al tuturor, le cere această unita­te prin iubirea între ei, pot spori. Au schimbat această raţiune con­formă firii lor comune şi Ra­ţi­unii lui Dumnezeu, sau Cu­vân­tu­lui şi Fiului Lui, în socotinţe in­dividualiste, sau egoiste, pro­du­când prin ele o luptă în firea lor repetată în fiecare.

Sfântul Maxim Mărturisito­rul a dezvoltat pe larg această idee în „Epistola către Ioan Cu­bi­­cularul. Despre iubire”. El a des­­cris cum persoanele umane, în loc să înainteze spre iubire în­­tre ele, ca o înaintare a unuia în al­tul şi în considerarea de că­tre u­nul a celuilalt ca o sine proprie, du­pă asemănarea Sfintei Tre­­imi, au ales să se urască şi să spo­rească lupta între ele, sus­ţi­nând în cadrul firii celei una, re­pe­tată în ele, putinţa de a se sfâ­şia. Căci persoanele u­ma­ne nu pot învinge amăgirea că­utării in­finităţii în sinea proprie, fără cre­dinţă în Dumnezeu şi alipirea la El, Singurul de la Care le poa­te veni puterea u­ni­rii între ei şi cu El prin iubire. Nu­mai unin­du-ne prin iubire cu Dum­nezeu, ne vine de la El pu­te­­rea normală a unităţii firii u­ma­ne. Şi numai în unitatea în fi­rea purtată de per­soane di­fe­rite, care le vine din iubirea în­tre­olaltă şi în uni­rea cu Dum­nezeu, stă norma­li­ta­­tea ei.

De aceea a venit Fiul lui Dum­nezeu ca om, ca să ne con­vin­gă şi să ne dea harul, sau pu­te­rea Lui, ca să învingem a­ceas­tă socotinţă egoistă, care pune fi­rea noastră în lupta anormală cu sine însăşi şi cu Dumnezeu. Ast­fel, Hristos convinge soco­tin­ţa noastră să procedeze potrivit fi­r­ii, neopunându-se raţiunii fi­rii, prin care toţi, precum avem o u­nică fire, aşa putem avea şi o u­ni­că socotinţă şi o unică voinţă cu Dumnezeu şi între noi, ne­a­vând nici o despărţire de Dum­nezeu şi între noi, când, prin le­gea harului, alegem ca regulă de via­ţă legea firii în socotinţa noas­tră. Căci e cu neputinţă ca ace­ia care nu s-au unit mai îna­inte cu Dumnezeu, prin buna în­ţe­legere şi cuget drept, să poată conveni între ei prin libera hotărâre.

„Căci la început înşelătorul dia­vol l-a înşelat pe om prin ră­u­ta­tea vicleniei, îmbiindu-i mo­mea­­la plăcerii înfăţişată ca iubi­re de sine. Iar prin aceasta l-a des­părţit pe om de Dumnezeu şi pe noi întreolaltă, făcându-ne prin alegerea socotinţei să pără­s­im cugetul drept şi să împărţim în modul acesta firea, tăind-o în mul­te păreri şi închipuiri. Căci a fă­cut ca lege a trupului unel­ti­rea şi născocirea a orice fel de pă­cat, folosindu-se pentru a­ceas­­ta de puterile noastre şi im­pu­­nând, ca sprijin al stăruinţei ră­ului în toţi, lipsa de acord a so­co­­tinţei lor. Prin aceasta a convins pe om să se abată de la miş­carea cea după fire şi să-şi mişte pof­ta de la ceea ce e îngăduit, spre ceea ce e oprit...

Căci din neştiinţă răsare iu­bi­­rea de sine, iar din aceasta ră­sa­re tirania faţă de cel înrudit (du­pă natură)... De aceea, prin ra­ţiune omul trebuie să oco­leas­că neştiinţa şi să se mişte numai spre Dumnezeu prin cunoş­tin­ţă... Şi prin acestea şi pentru a­ceas­ta să dea naştere fericitei iubiri, care îl leagă de Dumnezeu şi îl face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.”¹

Căci iubirea, contrar raţiunii iu­birii de sine, „adună cele di­vi­za­te şi face pe om iarăşi o singu­ră raţiune şi un singur mod de vie­ţuire şi aduce la egalitate şi ne­tezeşte toată inegalitatea şi de­osebirea, susţinută în toţi prin so­cotinţe proprii. Mai mult, ea miş­că în chip cuvenit spre o ine­ga­­litate lăudabilă, întrucât fie­ca­re atrage cu voia pe aproapele la sine (în locul său) aşa de mult, şi-l cinsteşte cu atât mai mult pe a­cela ca pe sine, cu cât mai îna­in­te îl respingea şi râvnea să fie el înaintea aceluia...”. Şi „fiecare e al fiecăruia şi toţi ai tuturor şi mai degrabă ai lui Dumnezeu de­cât unii ai altora”. Şi s-a înăl­ţat spre Dumnezeu, „părăsind par­ticularitatea celor divizaţi şi ca­re divide, nemaisocotind pe ce­lă­lalt om ca pe altul decât sine, ci cunoscând pe toţi ca pe unul şi pe unul ca toţi... privind la ra­ţiu­nea cea atotuna, împreună cu ca­re îl cunoaştem apărând pe Dum­nezeu şi prin care El stă­ru­ie să Se arate ca bun, adunând în­ Sine făpturile Sale, fiindcă ra­ţiunea nu-L poate cunoaşte din El însuşi cum este”.²

Prin Hristos ajungem astfel să socotim pe celălalt ca pe noi în­­şine, aşa cum Tatăl nu mai des­­parte pe Fiul şi pe Duhul Sfânt de Sine şi nici Aceştia nu Se mai consideră despărţiţi în­tre Ei şi de Tatăl. Fiecare îl vede în si­ne pe celălalt, ba e preocupat mai mult de acela decât de si­ne. A­ceasta e sim­ţirea proprie iu­bi­rii care uneş­te, dar nu con­fun­dă. Căci, pre­ţuind pe celă­lalt mai mult ca pe tine, nu tră­ieşti des­părţirea lui, dar nici pe a ta, care ai, în această trăire a lui de că­tre tine, cea mai mare bu­curie a ta.

Aceasta e Raţiunea (Cuvân­tul) care ne uneşte şi în ea trăim Sen­sul suprem al existenţei noas­tre (pe Tatăl).

Dar această ţintă a realizat-o în­tâi Fiul în Sine, arătându-ne ca­lea pe care să înaintăm spre ea în pilda vieţii Lui de om şi dân­du-ne din Sine puterea Lui.

Făcându-Se El omul pe care tre­buie să-l realizăm şi noi în u­ni­re cu El, a primit şi pătimirile ce au intrat în firea noastră prin dez­binarea între noi şi între noi şi Dumnezeu. Dar, primind nu pa­timile plăcerii, ci numai pati­mi­le suferitoare care au venit în fi­rea noastră de pe urma ace­lo­ra, le-a biruit pe acelea. Astfel, pri­mind şi moartea care a intrat în noi prin voia noastră, a în­vin­s-o şi pe ea, dându-ne în Sine pu­te­rea de-a o învinge şi noi, dacă ne unim prin credinţă cu El şi ne despărţim pe cât putem şi noi de patimile plăcerii şi de vina de-a suporta moartea veşnică de pe urma lor.

În pătimirea Lui pentru noi, pâ­nă la moartea pe cruce, se a­ra­­tă iubirea Fiului lui Dum­nezeu făcut om, ca a Celui mai bun Frate pentru noi, dar şi pu­te­­rea dumnezeiască lucrătoare în această iubire. Dacă renun­ţăm şi noi la patimile egoiste, pri­mind pătimirile pentru pă­ca­te­le egoismului nostru, arătăm şi noi iubirea faţă de Dumnezeu, Ca­re, întrupat ca om, a primit moar­tea ca să o învingă.

În Hristos ni se arată că Dum­­nezeu a învins moartea nu în mod arbitrar, folosindu-Se de a­­totputernicia simplă, ci de iubi­rea care se uneşte cu umanul, fă­cân­du-l iubitor de Dumnezeu pâ­nă la dobândirea prin aceasta a iu­birii, capabilă de deplina pri­mi­­re a puterii Lui, ca să învingă prin ea moartea. Iubirea învinge moar­­tea în creatură, pentru că e u­­ni­tă cu puterea dumnezeiască. Da­că atotputernicia divină a cre­at lumea din iubire, tot prin iu­bire atotputernicia Lui readu­ce la viaţă trupul creat la în­ce­put din ţărâna neorganizată. Fiul lui Dum­nezeu vrea să reali­ze­ze un dia­log cu o fiinţă creată în trup, sau să vorbească cu a­ceas­tă fi­in­ţă existentă în trup. În Hristos ia El însuşi trup, ară­tând că, chiar ca Dumnezeu, poa­te vorbi cu omul în trupul re­a­dus la viaţa ne­muritoare. Pen­tru ca să-şi în­vie trupul Său, du­pă ce l-a făcut chiar al Său, pentru a învia prin el şi pe al celorlalţi, din iubire, era nevoie ca făp­tura omenească să răspundă şi ea iubirii Crea­to­ru­lui, Care a voit să-i dea viaţa veş­nică în Si­ne. Şi prin trupul Său a voit să câş­tige şi iubirea oa­menilor de rând, ca să poată fi în­viaţi prin atot­puternicia Lui. Atotpu­ter­ni­cia lui Dumnezeu n-ar avea rost să învie pe om în tru­pul lui, (de­cât) urmărind dia­lo­gul iubirii cu el şi folosindu-se de acest dialog. (Deci) Iubirea pu­ne în mişcare a­tot­puternicia, sau chiar în ea es­te atotputernicia, nu se poate cu­ge­ta una fără al­ta. Iar iubirea din partea lui Dum­nezeu se a­ra­tă şi în însu­şi­rea, prin ipostasul Lui, a pă­ti­mi­rii pentru om, ca să ajute şi omul să pătimească, în­frân­gându-şi plă­cerea egoistă prin pătimirea pentru Dum­nezeu.

Unde este iubire, este putere ca­re învinge urmările răului sau ale diminuării existenţei. Un­de nu este iubire, este extre­ma tră­i­re a neputinţei, sau să­ră­ciei de via­ţă, ca moarte spirituală. În Dum­nezeu este iub­i­rea atotpu­ter­nică, sau îmbinarea lor, pentru că existenţa de­să­vârşită este existenţa fără nici o lipsă simţită.

Dar iubirea nu poate fi într-o e­xistenţă monopersonală. Iu­bi­rea implică comuniunea inter­per­­sonală. Iubirea înseamnă îndreptarea mea spre altul; şi în aceasta se arată puterea mea.

Pe de altă parte, iubirea în­vin­ge legile necesităţii. Dum­nezeu nu trăieşte supunerea sub nis­caiva legi, menite să frâneze ră­ul, pentru că este, prin Sine, bi­nele deplin trăit în cea mai ma­re libertate. Creând pe oameni ca făpturi mărginite, che­ma­­te să urce prin comuniu­nea în­tre ele în comuniune cu Dum­nezeu, drumul acesta le-a fost in­dicat şi ajutat prin unele legi, ca­re trebuiau să stea în legătură şi cu legile întipărite naturii. Oa­menii trebuiau să se confor­meze şi unor legi ale naturii, având să împlinească legile binelui.

Dar, prin neascultarea de Dum­nezeu, neîmplinind în par­te legile lui Dumnezeu, acestea s-au schimbat în legi care le a­du­ceau oamenilor suferinţe şi, pâ­nă la urmă, moartea. Oamenii, că­utând să scape de ele, îşi îm­pli­neau pătimaş poftele lor, care au căpătat şi ele un fel de caracter de legi care îi stăpâneau. Fi­ul lui Dumnezeu, luând trupul o­­menesc, a învins stăpânirea a­ces­tor legi cu o mare putere; de­şi, luând trupul omenesc, su­fe­rea de caracterul pedepsitor luat de legile binelui, le-a suportat cu răb­dare, fără să se lase condus de ele spre noi călcări ale lor. Şi, prin aceasta, a ridicat trupul Său deasupra legilor cu marea pu­tere a iubirii de oameni. A­ceş­tia, până trăiesc pe pământ, da­că se unesc prin credinţa în Hris­tos, înaintează şi ei spre bi­ru­irea acestor legi prin răbdare. Dar deplin le vor învinge şi ei când vor fi înviaţi. Atunci iubi­rea, care-i alipeşte pe veci de Dumnezeu, îi va ridica şi pe ei mai presus de legi. Vor fi şi ei îm­păraţi în Împărăţia lui Hris­tos pe care a venit El să o pre­gă­teas­că pentru ei, ajutându-le să îna­inteze spre ea prin Biserică. Dar în această pregătire spre Îm­părăţia desăvârşitei libertăţi a iubirii, ei sunt ajutaţi de Duhul Sfânt al lui Hristos. Stăpâni în această Împărăţie vor fi Tatăl nostru, Fratele nostru şi Duhul lor, prezent şi în noi, deci şi noi.

De fapt, toată propovăduirea şi faptele lui Hristos urmăresc câş­tigarea oamenilor pentru Îm­pă­răţia lui Dumnezeu. În E­van­ghe­lia Sfântului Matei se spune des­pre începutul propovăduirii lui Hristos: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spu­nă: Pocăiţi-vă, căci s-a a­pro­piat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Şi după aceea: „Şi a stră­bă­tut Iisus toată Galileea, în­vă­ţând în sinagogile lor şi pro­po­vă­du­ind Evanghelia (vestea bu­nă) a Împărăţiei” (Matei 4, 23). El ne învaţă să ne rugăm lui Dum­nezeu, numindu-L Tată, şi ce­rân­du-I „să vină Împărăţia Lui”, iar în „Fericiri” promite celor să­raci cu duhul şi celor prigoniţi pen­tru dreptate Împărăţia ce­ru­ri­lor. În Predica de pe munte ce­re oamenilor: „Căutaţi mai întâi Îm­părăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

În ultimele propoziţii se arată în ce fel trebuie să se pre­gă­teas­că oamenii pentru Împărăţia ce­ru­rilor. În Predica de pe munte, dând toate poruncile iubirii de oa­meni, Mântuitorul spune: „Cel ce va strica una din aceste po­runci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va che­ma în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta ma­re se va chema în Împărăţia ce­rurilor” (Matei 5, 19). Iar po­run­cile ce se cer împlinite sunt ce­le ale iubirii, ale milei, sau ale ier­tării până acolo, încât cel lo­vit pe un obraz să i-l întoarcă şi pe celălalt. Stăpânirea în Îm­pă­ră­ţia cerurilor este nu a celor în­gâm­faţi, ci a celor smeriţi: „A­de­văr vă zic vouă: De nu vă veţi în­toar­ce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia ce­ru­ri­lor”. Ca să facem parte din acea Îm­părăţie, trebuie să fim „fii al Ta­tălui celui din ceruri” îm­pre­u­nă cu Fiul Lui, Care S-a smerit din iubire până a Se face om. Dar fii ai Tatălui ceresc se fac cei ca­re binecuvântează pe cei ce-i bles­temă, cei ce iubesc pe vrăj­ma­şii lor (Matei 5, 4-45).

Dacă stăpânirea prin sine în a­ceastă Împărăţie este cea a co­mu­niunii treimice, participarea la ea nu o pot avea oamenii de­cât unindu-se cu Ea şi trăind şi ei din puterea Acesteia, comuni­când între ei. Deci, cine se va sme­ri şi va fi ca pruncii, acela va pu­tea intra în Împărăţia ce­ru­ri­lor (Matei 18, 4-5).

Cei care au scăpat de legile greu de împlinit prin puterea lor au devenit, prin iubire, stăpâni pes­t­e toate. Pe de altă parte, a­ceas­tă calitate o dobândeşte „cel ce face voia Tatălui ceresc”, îm­pli­nind cele cerute înainte după pil­da Acelui Tată Care „face să ră­sară soarele şi trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi” (Matei 5, 45).

Dar această pregătire, spre a a­junge la iubirea care stă­pâ­neş­te peste toate legile, nu o pot rea­li­za oamenii după ce S-a înălţat Hris­tos la ceruri, decât prin Du­hul Lui Cel Sfânt. În acest sens spu­ne Mântuitorul către N­ico­dim: „Adevăr, adevăr zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor” (Ioan 3, 5).

Nu fără El le-a învins şi Fiul ca om, întâi răbdându-le ca ur­mări ale slăbiciunii aduse de pă­ca­te, apoi biruind însăşi treapta ei culminantă, adică moartea.

Vom vedea prin ce lucrare poa­te ajuta pe om Duhul Sfânt în biruirea acestor slăbiciuni, ca să ajungă la starea de înviere, su­perioară legilor apărute de pe ur­ma păcatului.

Deocamdată să arătăm cum le-a învins Hristos, Care nu le-a a­vut de suportat fără voie, ca noi, ci le-a asumat şi suportat de bu­năvoie. De aceea alterna în via­ţa Lui actele de putere cu cele de pătimire şi greutăţile ome­neşti, ba uneori le unea într-un mod tainic. E o unire antinomi­că, care împacă cele finite cu ce­le infinite, pentru că există to­tuşi o înrudire a celor finite cu ce­le infinite şi cele finite se pot lărgi ca să încapă în ele cele infi­ni­te. Dumnezeu îndumnezeieşte ce­le omeneşti şi omul îno­me­neş­te cele dumnezeieşti, fără să le desfiinţeze.

Iată cum descrie unirea celor dum­nezeieşti cu săvârşirea sau pă­timirea celor omeneşti în Hris­tos, Sfântul Grigorie Teolo­gul: „Omul de acum era necompus. Ceea ce era, a rămas, iar ce­ea ce nu era, a asumat. Era la în­ceput fără de cauză, căci care es­te cauza lui Dumnezeu? Dar şi mai târziu. El S-a născut pentru o cauză. Iar aceasta a fost: ca să te mântuieşti tu, care-L jigneşti, ca­re pentru aceasta dispreţuieşti dum­nezeirea, fiindcă a primit gro­simea ta. Căci, însoţindu-Se cu trupul prin mijlocirea minţii, Dum­nezeu S-a făcut omul de jos, fi­indcă s-a îmbibat cu Dum­nezeu..., ca să mă fac atâta dumnezeu, cât Acela S-a făcut om. El S-a născut (Matei 1, 16), dar era şi născut (Ps. 2, 7; Fapte 13, 33; Evr. I, 5; 5, 5). Se naşte din feme­ie (Gal. 4, 4), dar dintr-o Fe­cioa­ră (Luca 1, 34-35; Matei 1, 20). Una dintre acestea îl arată om, cea­laltă, Dumnezeu. El Se arată aici fără tată (Matei 1, 20), dar a­colo fără mamă (Ps. 2, 7). A­mân­­două sunt proprii dumne­ze­i­rii. A fost luat în pântece (Luca 1,31), dar a fost cunoscut de Proo­roc, care era şi el purtat în pân­tece şi a săltat (Luca 1, 41) în pre­zenţa Cuvântului pentru Ca­re a fost făcut. A fost învelit în giul­giuri (Ioan 19, 40), dar lea­pă­dă giulgiurile, sculându-Se din mormânt (Ioan 20, 5-7). A fost pus în iesle (Luca 2, 7), deşi a fost slăvit de îngeri (Luca 2, 13-14) şi vestit de o stea (Matei 2, 2) şi închinat de magi (Matei 2, 11). A fugit în Egipt (Matei 2, 13-14), dar fugăreşte pe egipteni (leş. 14, 27)... S-a botezat (Matei 3, 16; Luca 3, 21) ca om, dar a des­fiinţat păcatele ca Dumnezeu (Ioan 1, 29), deci ca să sfinţească a­pele. A fost ispitit ca om (Matei 4, 1; Luca 4, 2), dar a biruit ca Dum­nezeu (Matei 4, 11). A flă­mân­zit (Matei 4, 2; Lc. 3, 21), dar a săturat mii (Matei 14, 20-21), căci El este pâinea de viaţă dă­tătoare şi cerească (Ioan 6, 35, 48)”.³

 

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Sfân­ta Treime sau la început a fost iu­bi­rea, Editura Institutului Biblic şi de Mi­siune Ortodoxă, Ediţia a 3-a, Bu­cu­reşti – 2012, Relaţia între persoana Ta­tă­lui şi cea a Fiului - temelia caracte­ru­lui filial al persoanelor umane şi a în­dumnezeirii lor, pp. 50-60. (Titlul şi su­blinierile din text aparţin redacţiei)

 

Note:

¹ „Epistola a doua, către Ioan Cu­bicularul. Despre iubire”, în P.S.B. vol. 81, Scrieri. Partea a doua, E.I.B.M.B.O.R., Bucu­reşti, 1990, p. 30-31.

² Ibidem, p. 31, 32-33

³ Cele cinci cuvântări teologi­ce, „Cuvântul 29. A treia cu­vân­­tare teologică”, 19-20, Ed. A­nastasia, Bucureşti, 1993, pp. 67-68.