Iubirea vrăjmașilor - probă de foc a trăirii creștine

Sfânta Evanghelie cuprinde cuvinte care luminează cărările și ne cutre­mură, trezindu-ne din starea lăuntrică a obișnuinței. Auzindu-le, nu putem trece mai departe nepăsători, fiindcă ele nu se opresc la porțile minții, ci coboară în adâncul inimii, până în tainicul loc în care omul rămâne singur înaintea lui Dumnezeu, fără îndreptățiri, cu întreaga sa viață descoperită în lumina adevă­rului.

Între aceste cuvinte se află și cele pe care Mântuitorul ni le pune înainte: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi aseme­nea”. Iar mai departe, chemându-ne să cercetăm însăși rădăcina dragostei noastre, adaugă: „De iubiți pe cei ce vă iubesc, ce mulțumire aveți? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc” (Luca 6, 31-32).

Astfel se descoperă o poruncă simplă în rostire, dar de o nemăsurată dificultate: iubirea vrăjmașilor. Puține cuvinte sunt de ajuns pentru a o numi; o viață întreagă ne este dată pentru a învăța să o împlinim.

Hristos ne cheamă să înaintăm. Ne des­chide un urcuș pe care puterile noastre, singure, se simt neîndestulătoare, dar pe care harul Său le poate întări: să-i facem loc în rugăciune și celui care ne-a nedreptățit, să dorim din suflet îndreptarea celui care ne-a lovit, să păstrăm deschisă în noi posi­bilitatea binelui chiar și atunci când suntem întâmpinați cu împotrivire.

Astfel, iubirea care așteaptă să se întoarcă asupra noastră este chemată să se preschimbe în iubire dăruitoare, slobodă de pretenția răsplătirii. Inima învață, încetul cu încetul, să ofere fără să țină socoteala darurilor primite și să binecuvânteze fără să întrebe mai întâi dacă va dobândi binecuvântare.

Iubirea lui Dumnezeu este însă dar. Ea izvorăște din bunătatea Lui și vine în întâmpi­narea noastră înainte ca noi să fi învățat să o cerem.

Dumnezeu nu a așteptat să devenim vrednici pentru a ne iubi. Nu ne-a cerut să fim fără de păcat pentru a Se apropia de noi și nici nu a așteptat ca noi să-L căutăm cei dintâi. Ne-a iubit pe când eram încă departe, risipiți pe drumurile înstrăinării, purtând în suflet rănile căderilor noastre. Dragostea Lui ne-a întâmpinat tocmai acolo unde începea neputința noastră și ne-a deschis prin Hristos calea întoarcerii.

Sfântul Evanghelist Ioan cuprinde această taină într-un cuvânt care adună întreaga lumină a descoperirii creștine: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

În lumina acestui adevăr, iubirea vrăjmașilor se descoperă ca o chemare la asemănarea cu El. Pe măsură ce învățăm să iubim astfel, focul încercării curăță în noi dorința de răzbunare, iar din cenușa amărăciunii poate răsări, prin har, rugăciunea pentru cel care ne-a rănit.

Dacă Dumnezeu este iubire, atunci omul care dorește să se apropie de El este chemat să pă­șească în această taină și să-i îngăduie să-i pre­schimbe viața. Nu există o cale către Dumnezeu care să ocolească iubirea aproapelui. Nu putem înălța către cer mărturisiri de dragoste, în timp ce în cămara inimii păstrăm întunericul urii. Apropierea de Domnul ne cere să deschidem tocmai acele uși lăuntrice pe care durerea, mândria ori neiertarea le-au zăvorât.

Iubirea vrăjmașilor ține de însăși ființa vieții creștine. Ea nu este o podoabă adăugată unei credințe deja împlinite și nici un sfat păstrat numai pentru cei ajunși pe culmile virtuții. Este poruncă dumnezeiască, încredințată fiecăruia dintre noi, în mijlocul împrejurărilor concrete ale vieții sale.

Hristos nu așază această chemare sub semnul unei posibilități îndepărtate, lăsându-ne să hotărâm dacă și când ni se potrivește. Cuvântul Lui este clar: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”.

Înaintea unei asemenea porunci înțelegem înălțimea la care ne cheamă Evanghelia. Oprirea de la rău este doar începutul; mai departe, Domnul ne cere să săvârșim binele. Înfrânarea dorinței de răzbunare deschide calea; pe această cale trebuie să apară iertarea. Iar iertarea rostită cu buzele este menită să coboare în adâncul ființei, până când numele celui care ne-a rănit poate fi pomenit în rugăciune, cu dorința sinceră ca Dumnezeu să-l lumineze și să-l mântuiască.

Când cineva ne rănește, primul impuls este adeseori acela de a răspunde cu aceeași măsură. Răului primit vrem să-i întoarcem rău; umilirii, o altă umilire; nedreptății, dovada că și noi putem lovi. Durerea caută să se prefacă în armă, iar mândria ne șoptește că numai rănindu-l pe celălalt ne-am putea redobândi demnitatea.

În mijlocul acestei înlănțuiri Se așază Hristos. Prin porunca și prin pilda Sa, ne cheamă să oprim răul la hotarul propriei inimi, să nu-l trimitem mai departe, împovărând cu el o altă viață. Fiecăruia îi încredințează această lucrare: să întrerupă, prin bine, șirul răzbunărilor.

Aceasta nu înseamnă să numim răul bine, să îmbrăcăm nedreptatea în haina dreptății ori să devenim nepăsători față de adevăr. Iertarea poate merge împreună cu mărturisirea adevă­rului și cu oprirea unei nedreptăți. Ceea ce ne cere Domnul este să nu lăsăm răul suferit să devină și răul săvârșit de noi, căci, răspunzând urii cu ură, îi deschidem acesteia adăpost în propria inimă.

Una dintre marile biruințe ale credinței creștine este tocmai aceasta: să nu îngăduim rănii primite să ne modeleze viața după chipul celui care ne-a rănit. Să păstrăm, cu ajutorul harului, libertatea de a iubi, chiar atunci când suntem urâți; să ne întoarcem către pace, chiar dacă nedreptatea ne-a tulburat; să rămânem aproape de Dumnezeu, şi când faptele oamenilor ne ispitesc să ne închidem sufletul. Iar răul pe care ni l-a făcut cineva nu trebuie să dobândească puterea de a ne despărți de Izvorul vieții.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Fiți buni între voi, milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). Iar către coloseni scrie: „Îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; precum și Hristos v-a iertat vouă, așa și voi” (Coloseni 3, 13).

Să luăm aminte la măsura acestei chemări: „Precum și Hristos v-a iertat vouă”. Iertarea primită de la El devine izvorul și măsura iertării pe care suntem chemați să o dăruim. Domnul cunoaște neputința noastră și ne sprijină în luptă, dar ne așază înainte această țintă luminoasă, către care să înaintăm fără să ne împăcăm cu împietrirea inimii.

Sunt oameni pe care nu-i mai întâlnim de mult, dar a căror amintire încă ne tulbură. Sunt răni vechi de ani de zile, care dor ca și cum s-ar fi deschis ieri. Sunt cuvinte care au trecut de mult de pe buzele celor ce le-au rostit, dar continuă să răsune în noi. Și poate există o nedreptate în dreptul căreia am așezat, ca pe o piatră grea, hotărârea: „Nu o voi ierta niciodată”.

Uneori, fără să ne dăm seama, neiertarea ne ține legați de omul care ne-a făcut rău. Îl purtăm pretutindeni în gând: adormim reluând întâlni­rea dureroasă și ne trezim pregătindu-i răs­punsuri pe care nu le vom rosti. Îl judecăm, refacem de zeci și sute de ori împrejurarea în care ne-a rănit. Poate că el nici nu mai păstrează amintirea acelei fapte, în timp ce noi îi îngăduim să ocupe, zi după zi, același loc în lăuntrul nostru.

Iertarea adevărată se naște din harul primit și din dorința de a nu mai lăsa ura să ne stăpânească. Prin ea, îi dorim aproapelui îndreptarea, iar sufletului nostru îi îngăduim să se afle din nou în libertatea iubirii.

Uneori, această dezlegare se lucrează încet, prin rugăciuni sărace în cuvinte și prin lacrimi pe care numai Dumnezeu le cunoaște. Dar fiecare întoarcere sinceră către El slăbește legătura amărăciunii și poate face loc unei păci mai adânci.

Dumnezeu ne cheamă să ne iubim vrăjmașii fără să așteptăm ca ei să merite dragostea noastră, pentru ca noi să rămânem fii ai Tatălui ceresc și să purtăm, în adâncul ființei, asemănarea bunătății Sale.

Mântuitorul ne spune că Tatăl „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45). În fiecare dimineață, lumina aceasta ne oferă, în tăcere, o lecție despre mărinimia dumnezeiască. Soarele nu întreabă peste cine răsare, iar ploaia nu cercetează vrednicia pământului înainte de a-l adăpa. Razele pătrund și în casa celui recunoscător, și în casa celui care a uitat să mulțumească; picăturile înviorează și ogorul dreptului, și țarina celui păcătos.

Astfel lucrează bunătatea lui Dumnezeu: dăruind, susținând fără deosebire viața, chemând neîncetat la întoarcere. Harul Său vine în în­tâmpinarea noastră, fără să ne silească liber­tatea, și așteaptă răspunsul inimii.

Iubirea vrăjmașilor ne apropie de Dum­nezeu, fiindcă ne deprinde cu felul Lui de a dărui. Pe măsură ce dragostea noastră se eliberează de căutarea răsplății, ea începe să semene cu iubirea Tatălui. Prin fiecare iertare sinceră, chipul lui Hristos se arată în noi; prin fiecare biruință asupra osândirii și răzbunării, pășim mai adânc în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Această întâietate a iubirii o mărturisește Sfântul Apostol Pavel în cuvinte care străbat veacurile: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător”. Și, mai departe: „De aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13, 1-2).

Apostolul ne cheamă să privim dincolo de înfățișarea faptelor noastre, către duhul în care le săvârșim.

Putem rosti cuvinte frumoase și putem cunoaște teologie înaltă; putem posti, face metanii, veni mereu la biserică, aprinde lumânări și împărți milostenie. Putem avea chiar o credință pe care o socotim puternică. Toate acestea au locul și rostul lor binecuvântat în viața creștină. Dar, dacă în adâncul inimii hrănim ura, dorința de răzbunare și refuzul iertării, înseamnă că lucrarea darurilor duhovnicești încă nu a rodit în noi. Nevoința trebuie să ajungă până la rădăcina învrăjbirii, acolo unde omul are cea mai mare nevoie de vindecare.

Ținta vieții creștine depășește simpla corec­titudine morală: suntem chemați să devenim oameni ai lui Hristos, să ne lăsăm gândurile, voința și simțirea pătrunse de prezența Lui. Iar omul lui Hristos învață, de-a lungul întregii sale vieți, să iubească.

Un cuvânt al Patericului amintește trei măsuri ale purtării: cel care întoarce răului binele este al lui Dumnezeu; cel care răspunde binelui cu bine rămâne la măsura lui Adam; iar cel care răsplătește binele cu rău urmează lucrarea diavolului.

Evanghelia ne cheamă să urcăm neîncetat către măsura iubirii lui Hristos. A răsplăti binele cu bine este frumos și firesc; a răspunde răului cu bine înseamnă a ne face, prin har, părtași bunătății dumnezeiești.

Poate de aceea porunca ni se pare atât de grea: ea depășește puterile omului căzut, obișnuit să se apere prin împotrivire și să-și ascundă rănile sub asprime. Dar pe acest urcuș nu suntem singuri.

Iubirea vrăjmașilor nu se dobândește numai prin încordarea voinței sau prin stăpânirea reacțiilor sufletești. Ea crește din împreuna-lucrare (sinergia) a libertății noastre cu harul lui Dumnezeu. Ne străduim, ne împotrivim gândului rău, alegem binele și, în același timp, Îl rugăm pe Hristos să lucreze în noi ceea ce singuri nu putem împlini.

Poate că astăzi nu suntem în stare să mărturisim din toată inima că îl iubim pe cel care ne-a rănit. Putem însă să ne așezăm neputința înaintea Domnului și să spunem: „Doamne, eu nu pot, dar Tu poți. Pune în inima mea măcar începutul iubirii. Vindecă ceea ce eu nu pot vindeca. Dă-mi puterea să iert ceea ce astăzi mi se pare cu neputință de iertat. Lucrează în mine cu milostivirea Ta și învață-mă să nu mă împotrivesc harului Tău.”

O asemenea rugăciune poate fi începutul dezlegării noastre. Uneori, iubirea începe înainte de a fi simțită: într-o hotărâre smerită de a nu dori răul celuilalt, într-un gest de bunătate, într-un nume pomenit cu osteneală înaintea lui Dumnezeu.

La început, cuvintele ies greu, ca și cum ar trebui să străbată un pământ înăsprit de secetă. Dar rugăciunea stăruitoare îl poate înmuia. Încet, uneori aproape pe nesimțite, inima se schimbă. Înălțimea iubirii evanghelice ni se descoperă desăvârșit pe Cruce.

Hristos este pironit, batjocorit, scuipat și osândit pe nedrept. Asupra Lui se adună cruzimea și nerecunoștința oamenilor, iar El răspunde prin rugăciune: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Astfel întâlnim adevărata iubire trăită până la capăt. Iubirea rămâne deplină chiar în ceasul răstignirii. Brațele întinse pe lemn cuprind, în milostivirea lor, și lumea care le-a străpuns. Aceasta este puterea Crucii: în mijlocul suferinței ultime, Hristos deschide oamenilor calea iertării și a împăcării cu Dumnezeu.

Când mărturisim că suntem creștini, privim către Cruce pentru a învăța cum să răbdăm, cum să ne dăruim și cum să iubim. De aici primim puterea de a nu lăsa ultimul cuvânt al vieții noastre în seama răului.

În romanul Frații Karamazov, Dostoievski pune pe buzele părintelui Zosima îndemnul de a-l iubi pe om chiar și în păcatul lui, văzând în iubire o asemănare cu dragostea dumne­zeiască. Este chemarea de a ne apropia de omul real, împovărat de neputințe, fără să așteptăm ca el să devină mai întâi asemenea chipului desăvârșit pe care ni l-am alcătuit în minte.

Așa ne-a iubit Dumnezeu: în neputința noastră, în cădere, în depărtare de El. Ne-a iubit până la Cruce, pentru a ne ridica din moartea care ne ținea robi și pentru a ne dărui viața Sa.

Când ne întrebăm de ce să-l iubim pe cel care ne-a făcut rău, răspunsul ajunge până la rădăcina propriei noastre mântuiri: fiindcă și noi am fost iubiți de Dumnezeu, deși nu putem aduce vreodată înaintea Lui nici o vrednicie cu care să cumpărăm o asemenea dragoste. Am primit milă; suntem chemați să devenim milostivi.

Există un moment al Sfintei Liturghii în care această chemare ne atinge cu o putere aparte. Stând înaintea Sfântului Altar și pregătindu-ne pentru întâlnirea cu Hristos, rostim rugă­ciunea pe care El Însuși ne-a învățat-o: „Tatăl nostru…”, în care cerem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Iubirea Lui ne precedă și ne întrece întot­deauna; însă inima care refuză cu îndârjire să ierte se închide tocmai față de darul pe care îl cere. Cum să primim împăcarea, dacă ne agățăm de învrăjbire? Cum să cerem milă, păstrând pentru fratele nostru numai judecată?

Cât sunt de puternice cuvintele Mântuitorului despre darul adus la Altar: dacă ne aducem aminte că fratele nostru are ceva împotriva noastră, să lăsăm darul acolo și să mergem mai întâi să ne împăcăm, iar apoi să ne întoarcem și să-l aducem (Matei 5, 23-24).

Domnul caută, împreună cu darul mâinilor, deschiderea inimii. Ne cheamă să unim rugă­ciunea cu dorința de împăcare, să facem pasul care ține de noi și să-I încredințăm ceea ce nu putem hotărî în locul celuilalt. Înaintea Lui, darul nostru își află adevărul atunci când este însoțit de osteneala iubirii.

Evanghelia cere, așadar, mai mult decât ascultarea cuvântului. Cere să-i îngăduim să coboare în conștiință, să ne descopere rănile și să lumineze locurile în care încă ne împotrivim lui Dumnezeu.

Să o primim ca pe o judecată mântuitoare asupra propriei vieți. Să nu prefacem lumina ei într-o făclie cu care căutăm greșelile altora, în timp ce pe ale noastre le lăsăm în întuneric. Să o aducem în cămara inimii, unde numai Dumnezeu știe câtă durere, câtă mândrie și cât dor de vindecare purtăm. Și acolo, în adevărul smerit al întâlnirii cu El, să lăsăm iubirea să-și înceapă lucrarea.

Hristos ne cheamă la libertate prin iertare și ne cere să începem această lucrare chiar din mijlocul neputinței noastre, fără să așteptăm ziua în care totul ni se va părea ușor.

Să începem cu rugăciunea, fie ea abia șoptită. Cu tăcerea care oprește un cuvânt rău înainte de a răni. Cu hotărârea de a nu mai răspunde jignirii prin jignire și de a nu mai prelungi, în gând, judecata asupra fratelui. Să începem cu o cerere simplă, în care încăpem amândoi, și cel rănit, și cel care a rănit: „Doamne, ai milă de el și ai milă de mine”.

Apoi să stăruim, lăsând harul să lucreze în adâncul nostru, asemenea ploii care adapă pământul însetat. Dumnezeu cunoaște slăbiciu­nea firii și îndelunga osteneală a vindecării. Ne cheamă la desăvârșire, dar primește și pasul mic, făcut cu sinceritate către El; vede începutul bun și îl întărește, ridică voința șovăitoare și îi dă curaj să meargă mai departe.

Uneori, unii dintre cei mai mari pași către cer se fac în taina unei inimi care, după ce a fost rănită, hotărăște să nu rănească la rândul ei. După ce a cunoscut ura, refuză să-i devină sălaș. După ce a îndurat nedreptatea, renunță la răzbunare și își încredințează durerea lui Dumnezeu.

Poate că nimeni nu vede această biruință. Nu se aude nici un cuvânt de laudă și nu se schimbă, dintr-odată, împrejurările vieții. Dar înaintea Domnului se înalță rugăciunea inimii zdrobite:

„Doamne, Tu știi ceea ce nu pot spune și vezi lacrimile pe care le ascund. Dar nu vreau ca durerea mea să devină ură. Primește-o Tu, curățește-o de amărăciune și fă din ea rugăciune. Păzește în mine puterea de a iubi.”

Într-o asemenea încredințare, sufletul se deschide lucrării harului. Pe aici au trecut sfinții: prin luptă, prin lacrimi, prin lepădarea îndrep­tățirii de sine și prin întoarcerea necontenită către Hristos.

Așa înțelegem de ce iubirea vrăjmașilor este proba de foc a vieții creștine. Crucea pe care o purtăm la piept ne cheamă să primim în inimă iubirea Celui răstignit. Mărturisirea dragostei noastre pentru Hristos trebuie să se prelungească în urmarea Lui, mai ales când auzim porunca atât de grea pentru firea noastră căzută: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”.

Ne rugăm Domnului să ne curețe inima de dorința de a-L chema ca răzbunător al supă­rărilor noastre. Să nu-I cerem pedepsirea celui care ne-a întristat, ci îndreptarea lui și tămă­duirea noastră, pentru ca nici unul să nu rămână rob răului.

Să-i așezăm pe toți înaintea milostivirii Sale: pe cei care ne iubesc și pe cei care ne întâmpină cu împotrivire; pe cei care ne-au făcut bine și pe cei care ne-au pricinuit suferință; pe cei care ne-au înțeles și pe cei care ne-au judecat fără să ne cunoască viața. Să nu lipsească nimeni din această rugăciune, chiar dacă unele nume le rostim printre lacrimi.

Porunca iubirii vrăjmașilor ne privește până în adâncul propriei deveniri. În felul în care răspundem răului se descoperă omul pe care alegem să-l zidim în noi. Prin iertare, lăsăm chipul lui Hristos să se aşeze în sufletul nostru și înaintăm către asemănarea cu El. Prin rugăciunea pentru cel care ne-a rănit, deschidem o cale pe care harul poate ajunge la amândoi.

Dacă vom izbuti, fie și cu pași șovăitori, să iubim acolo unde firea ne îndeamnă să urâm, să iertăm când ni se aprinde dorința răzbunării și să binecuvântăm unde am primit blestem, vom fi făcut un pas adevărat dinspre pământ către cer. Un pas nevăzut de lume, poate, dar cunoscut lui Dumnezeu; un început de lumină în locul în care întunericul părea de neînvins.