Izbăvirea de boală și singurătate, lucrarea Duhului

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda avea să întărească fidelitatea ucenicilor față de Mântuitorul și să îi îndemne pe alții să creadă în El, tulbu­rându-i încă o dată pe cei care nu priveau cu ochi buni propovăduirea şi minunile Sale.

Momentul vindecării minunate s-a pe­trecut la o sărbătoare a iudeilor, pen­tru că Mântuitorul, adeseori cu prilejul marilor sărbători, mergea în Sfânta Cetate, pentru a prăznui împreună cu ei, dar spre a atrage mul­țimea lipsită de vi­cleșug, pentru că în acele zile se adunau mulți oameni cu inimă bună, după cum ne spune dumnezeiescul Hrisostom.

Se poate să fi fost Paștile, cum afirmă Sfântul Irineu de Lyon, în lucrarea Împotriva ereziilor, sau Sărbătoarea corturilor, Purimul ori altele. Există certi­tudinea că era o zi de Sabat, care putea constitui un prilej de a-i scandaliza pe farisei. Teologii afirmă că într-un astfel de moment era prilejul de proclamare a superiorității Mântuitorului față de Legea lui Moise.

În Ierusalim exista o scăldătoare a oilor, numită în evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. Zăceau acolo mulțimi de bolnavi, șchiopi, orbi, uscați, aștep­tând mișcarea apei. Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: Ce vindecare este aceas­ta? La ce taină se referă? Precizând că urma să le fie dat Botezul, care are putere și mare dar. El curățind păcatele și pe cei morți îi face vii. Ca într-un tablou preînchipuie acestea prin scăldătoare! În Vechiul Testament pot fi văzute multe lucruri săvârșite prin apă. Diferite neputințe ale trupului, boli. Voind însă Dumnezeu să ne aducă mai aproape de darul Botezului, nu numai întinăciunea, ci și bolile le-a vindecat. După cum scutierii care stau în preajma Împăratului sunt mai străluciți decât cei care stau departe, tot așa se întâmplă și în cazul preînchipuirilor…

Scăldătoarea era lângă Poarta numită a oilor, aflată în partea de nord-est a Ierusalimului, refăcută de Neemia, fiind cunoscută cu numele de Poarta leilor, ori Poarta Sfântului Ștefan. Numele corect ar fi Betezda și se traduce prin Casa milei. Acolo erau două bazine săpate în stâncă, unde se colecta apa de ploaie, împreună cu a unui izvor. Arheologii contemporani au redescoperit locul respectiv, constatând că bazinul de nord avea dimensiunea de 40/50 de metri, iar cel de sud, 48/57 de metri, cu adâncime de până la 14 metri. Bazinele erau despărțite printr-un zid gros de șase metri și jumătate. În apropiere, Irod cel Mare a construit porticuri, iar situl arheologic se află lângă Biserica „Sfânta Ana”, ridicată mai târziu pe locul unde s-a născut, ori a trăit, mama Prea­curatei Fecioare Maria.

Diferite manuscrise prezintă variante de nume ale locului minunii: Betsaida, după numele unei cunoscute loca­lități de lângă Ghenizaret, sau Betsada, cum o numește Iosif Flavius, Beetzeta și altele.

Erau locuri importante, unde se des­fășura parte din viața publică a orașelor antice. Fericitul Augustin consideră că porticurile sunt simbol al celor cinci cărți ale lui Moise, Pentateuhul. Teodor de Mopsuestia ne spune că Hristos alege cu bună știință un bolnav incurabil și fără speranță de tămăduire, spre a dovedi puterea Sa dumnezeiască. Conform lui Amfilohie de Iconium, alegerea unui astfel de bolnav este făcută pentru a reliefa egoismul și cruzimea celor din jur, care au refuzat să-l ajute.

Evanghelia ne spune că un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldă­toare şi tulbura apa (Ioan 5, 4), oferindu-i putere tămăduitoare ca să învețe iudeii că Stăpânul îngerilor poate cu mult mai mult să vindece bolile sufletului. Așa cum firea apei nu putea singură să vindece, căci atunci s-ar fi întâmplat vindecările mereu, ci doar prin lucrarea îngerului, tot așa, în Legea Harului, apa nu are putere singură, ci doar când primește harul Duhului și se dezleagă toate păcatele.

În vremea aceea, la Ierusalim, nepu­tin­ța îi împiedica pe cei care voiau să se vindece, însă acum oricui îi stă în putere să se apropie de vindecarea dăruită de Dumnezeu. Atunci erau oameni neputincioși, care ajungeau greu în scăldătoare, dar acum toți au acces la vindecare, căci nu este doar îngerul care tulbură apa, ci Stăpânul îngerilor, prezent pretutindeni.

În timpurile de atunci, băile erau considerate ca posedând calități taumaturgice și asociate cu venerarea unor zei. Autoritățile Templului nu priveau cu ochi buni astfel de practici. După predica Mântuitorului și prezența Lui acolo, bazinele de la Betezda au fost folosite mult timp de păgâni. Tertulian observă aici o prefigurare a Duhului Sfânt peste apa Botezului creștin.

Acolo, aceste mari daruri le primeau când și când oamenii, nu mulți la număr, după cum se vede din așteptarea îndelungată a slăbănogului din Evanghelie. Astăzi, chiar și lumea întreagă de ar veni, harul nu se împuținează, pu­te­rea nu se consumă, nu se micșo­rea­ză lumina lor, chiar mai mult, lucra­rea Duhului nu se micșorează din pricina mulțimii care se bucură de ea, ne spu­ne Sfântul Ioan Gură de Aur.

Mântuitorul, lăsându-i pe ceilalți de-o parte, a venit la cel bolnav de treizeci și opt de ani. L-a întrebat: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan 5, 6), pentru a arăta stă­ruința Lui, pentru a înțelege acela că din acest motiv i-a lăsat pe ceilalți și a venit la el. Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tul­bură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea (Ioan 5, 7).

Stăruința paraliticului este de mirare, căci, de 38 de ani fiind bolnav, aș­tepta în fiecare an să se izbăvească de boală. Nu renunța, deși nu se știa clipa când se tulbura apa.

Dumnezeiescul Hrisostom subliniază: Să ne rușinăm și să suspinăm pentru multa noastră nepăsare. Acela aștepta de 38 de ani și, deși nu a dobândit ceea ce voia, nu a renunțat. Și nu a dobândit pentru că era nepăsător, ci pentru că era împiedicat de ceilalți.

Dacă stăruim ceva câteva zile și nu dobândim, ne lenevim și nu mai arătăm aceeași râvnă. În cele lumești stăruim îndelung, trudim, împlinim slujbe de robi și adesea nu primim ce nădăjduim. Dar până la urmă Stăpânul răsplătește peste măsura ostenelilor, știind că Nădejdea nu rușinează (Romani 5, 5).

Sufletul se bucură mai mult de cele pentru care s-a ostenit. Dumnezeu a amestecat virtutea cu osteneli. Virtutea, fie și dacă nu o practicăm, o admirăm, în vreme ce răutatea, chiar de ar fi foarte plăcută, o condamnăm. Plăcerea pricinuită de răutate este de scurtă durată, iar întristarea, nesfârșită. Bucuria provenită din virtute este fără de sfârșit, iar osteneala, trecătoare.

Când Mântuitorul l-a întrebat: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan 5, 6), acela a răs­puns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea (Ioan 5, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: Ai văzut inimă zdrobită de boală îndelungată? Ai văzut cum tot focul lui era reținut? Căci nu a rostit nici o hulă, așa cum îi auzim pe mulți spunând în necazuri. Nu și-a blestemat zilele, nu s-a indignat de întrebare, nici nu a zis: ai venit să râzi de noi și să ne batjocorești? Nu I-a cerut nimic mai mult, cel care de vreme îndelungată bolea, se chinuia, ci doar I-a vorbit pentru a-I arăta suferința, iar Hristos a răsplătit îndelungata lui așteptare.

Evanghelistul Matei amintește un alt caz, un slăbănog care avea prieteni care-l purtau și-l îngrijeau, dar cel de la Vitezda nu avea pe nimeni în preajmă. De aceea a și zis: nu am om! Vindecarea s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, iar slăbănogul de la Capernaum, într-o zi obișnuită din cursul săptămânii. Unul a fost vindecat în casă, altul lângă scăldătoare. Într-un loc, iudeii L-au învinuit pe Domnul că vindecarea s-a făcut într-o zi de Sabat, într-altul L-au învinuit de blasfemie, pentru că a rostit: Iertate îți sunt păcatele! (Luca 7, 48).

Hristos a făcut așa pentru a-i amuți pe cei care s-au purtat față de El cu nerușinare. Și atunci când a înmulțit pâinile, ca să nu zică oamenii că s-au săturat pur și simplu și că a fost vorba de o nălucire, a rânduit să rămână multe fărâmituri din pâini. Și leprosului care l-a curățit i-a zis: Du-te și arată-te preotului, pentru a închide gurile neru­șinate ale celor care spuneau că încalcă Legile lui Dumnezeu. Și în cazul minunii cu vinul, nu a arătat doar vinul, ci a poruncit să I se ducă mai-marele ospățului. Dorea să-i convingă pe cei fără de minte că nu era un înșelător, ci că a venit pentru mântuirea întregului neam omenesc.

În vremea aceea, iudeii nu aveau libertatea de a transporta unele obiecte în zi de Sabat, fiind considerată o formă de muncă. Mai mult decât atât, învă­ță­torii Legii interziceau tratamentele medicale, doar rareori în ziua Sabatului făceau excepție pentru salvarea vieții unui bolnav. De aceea, autoritățile iudaice, fariseii, cărturarii și mai-marii poporului, nu vedeau cu ochi buni astfel de vindecări.

Ceea ce ne contrariază și cu acest pri­lej este atitudinea persoanelor aflate în preajma Mântuitorului. Erau invi­dioși din pricina vindecării paraliticului, așa cum au fost invidioși și în alte împrejurări. De aceea, păcatul invidiei, al răutății, este lipsit de orice iertare.

Dumnezeiescul Hrisostom ne spune: Cel desfrânat poate să spună că are pofte, hoțul ar putea spune că este sărac, sau ucigașul că are mânie, dar cel invidios ce motiv are, fără numai răutatea covârșitoare? Dacă ni s-a poruncit să iubim pe vrăjmașii noștri, ce pedeapsă vom avea când îi urâm pe cei ce ne iubesc?

Este limpede pentru oricine că unde este invidie, cele ale dragostei au fost nimicite. Nu împotriva unui om lupți, ci împotriva Celui slujit de acela. Pe Acela îl insulți, prin aceea că pui cinstea ta mai presus de a Lui, de a Domnului și mai rău decât toate este că păcatul, care pare neînsemnat, este mai greu decât toate celelalte.

Sfântul Apostol Pavel, în spiritul cuvintelor Mântuitorului, ne îndeamnă să procedăm altfel. El ne spune: bucu­rați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng, pentru a culege roade însemnate din ambele părți. Este vorba de fiii luminii și nu despre cei ai întunericului, despre un comportament demn de ucenici ai Mântuitorului, nu despre atitudini care îl coboară pe om mult sub demnitatea lui.