Jertfa Crucii sau o istorie fără margini a iubirii dumnezeieşti

Biserica cinstește în mod deosebit Sfânta Cruce nu doar în ziua Înălțării ei, la 14 septembrie, ori în celelalte sărbători care i‑au fost închinate - Duminica a III‑a din Sfântul și Marele Post, ziua de 1 august sau ziua de 7 mai, când ne aducem aminte de arătarea Sfintei Cruci la Ierusalim, la jumătatea secolului al IV‑lea - sau în toate zilele de miercuri și vineri de peste an, ci mai ales în fiecare zi de bucurie și de încercare. Așa cum au mărturisit Părinții Bisericii, Sfânta Cruce este steag, pavăză, altar de jertfă și semn nebiruit al credinței noastre.

În ziua de 14 septembrie, una dintre cele mai vechi sărbători ale Bisericii, ne aducem aminte de cele ce s‑au întâmplat la Ierusalim cu Domnul Hristos. Pericopa din Evanghelia după Sfântul Ioan pe care am ascultat‑o este aceeași pe care o auzim în Joia Sfintelor Pătimiri, într‑una dintre cele douăsprezece lecturi care ne vorbesc despre răstignirea și moartea Mântuitorului. Am putea spune că sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este ca o zi premergătoare Paștilor, când retrăim toate cele pe care le‑a făcut și le‑a învățat Iisus pentru mântuirea noastră.

În celelalte zile de pomenire a Sfintei Cruci, se citesc anumite pasaje din Evanghelie care ne îndeamnă să ne lepădăm de noi înșine, să‑L urmăm pe Mântuitorul, să luăm și noi Crucea și să mergem pe calea deschisă prin Jertfă de Cel răstignit.

Părinții duhovnicești ne învață că Sfânta Cruce este scara pe care urcăm spre Împărăția lui Dumnezeu, dar și poarta prin care intrăm în taina morții și învierii Mântuitorului Hristos.

În slujbele Bisericii, Sfânta Cruce este înălțată nu doar pentru a fi cinstită, ci pentru a fi contemplată în toată slava ei. Ea ne amintește că suferința nu este zadarnică atunci când este trăită în comuniune cu Cel răstignit și că moartea nu este sfârșitul, ci începutul vieții adevărate. Prin Jertfa Sa, Hristos a transformat instrumentul de pedeapsă și de rușine în tron de slavă și într‑o comoară de lumină pentru toți cei care cred în El.

În Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, am ascultat cuvintele rânduite de Sfânta Biserică, amintindu‑ne că, așa cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa Se va înălța și Fiul Omului. Este vorba despre ridicarea Sa pe Cruce, nu doar despre înălțarea Sa la Tatăl ceresc, de Care nu s‑a despărțit nici o clipă. Această prefigurare din Vechiul Testament ne arată cum Crucea devine instrument de vindecare pentru cei care privesc cu credință spre ea.

În această zi, Biserica amintește atât de întâmplările din Ierusalim din vremea Mântuitorului, cât și de cele petrecute după aproape trei veacuri de la Răstignire.

Mai întâi trebuie să amintim că, în ultimul timp al propovăduirii Evangheliei, Mântuitorul le‑a spus de mai multe ori ucenicilor Săi că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care Îl vor răstigni și Îl vor omorî. Această vestire a pătimirii i‑a tulburat pe ucenici. Ei nu puteau înțelege cum Învățătorul, pe Care L‑au văzut săvârșind minuni, înviind morți și aducând alinare celor aflați în suferință, ar putea sfârși pe Cruce.

Ucenicii încă nu înțelegeau pe atunci că, tocmai prin pătimirile Sale, Hristos va birui moartea și va dărui viață lumii.

Răstignirea era o pedeapsă rezervată tâlharilor, răufăcătorilor și celor care comiteau fărădelegi grave. Or El făcuse doar bine. Atunci Sfântul Apostol Petru I‑a spus Mântuitorului: „Să nu Ți se întâmple Ție una ca aceasta!”. Iar răspunsul Domnului a fost aspru față de ucenicul său.

Petru gândea încă după firea omenească, neînțelegând iconomia mântuirii prin jertfa de pe Cruce.

Cu puțin timp înainte de a treia vestire a pătimirii Sale, Mântuitorul i‑a luat pe trei dintre ucenici și S‑a urcat pe un munte înalt, unde S‑a schimbat la față înaintea lor.

Ucenicii nu au putut privi slava lui Dumnezeu, pe care Domnul Hristos o avea din veșnicie, dar pe care o acoperea cu haina smereniei. După ce au căzut cu fața la pământ, ei au văzut de‑o parte și de alta a Mântuitorului pe Moise și pe Ilie, profeții Vechiului Legământ, care vorbeau cu El despre cele ce aveau să se întâmple la Ierusalim, în zilele pătimirii Sale.

Această arătare a fost pregătirea ucenicilor pentru înțelegerea tainei Crucii, unde slava dumnezeiască se va ascunde sub aparența unei morți de ocară.

După arătarea slavei de pe Tabor, îndreptându‑se cu ucenicii către Ierusalim, Domnul le‑a vorbit din nou despre cele ce aveau să se întâmple. Evanghelistul Ioan relatează mai în detaliu toate momentele legate de Răstignirea Mântuitorului, ca unul care a fost prezent la picioarele Crucii.

Ostașul care L‑a lovit pe Domnul în coasta Sa cu sulița a dat mărturie despre ce a văzut: sânge și apă ieșind din trupul Său. Acest episod este amintit de fiecare dată la începutul Sfintei Liturghii, în rânduiala Proscomidiei. Din coasta străpunsă a Mântuitorului au țâșnit izvoarele tainice ale harului: Botezul și Euharistia.

Cu puțin timp înainte de începerea Liturghiei, fiecare preot pregătește Sfântul Agneț - prescura care va deveni Trupul Mântuitorului - și toarnă în Potir vinul curat, care la rugăciunea Epiclezei se va preface în Sfântul Sânge. În acel moment, rostește cuvintele din Evanghelie: „Și unul din ostași cu sulița a străpuns coasta Ta, și îndată a ieșit sânge și apă”, și adaugă în potir vin și apă, ca o retrăire a vederii și a mărturiei ostașului roman și a Apostolului care a scris Evanghelia. Astfel, în fiecare Liturghie, Crucea devine prezentă nu ca amintire, ci ca realitate vie care se împlinește din nou.

Locul răstignirii Mântuitorului a rămas loc de rugăciune. Totuși, să nu uităm: Domnul a murit singur. Ucenicii Săi s‑au risipit stând ascunși „cu ușile încuiate” din pricina fricii. Singurătatea nu a fost întâmplătoare, ci făcea parte din adâncimea jertfei Sale pentru mântuirea lumii.

Numai unul dintre ei a rămas lângă Domnul: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, care a stat lângă Cruce împreună cu Maica Domnului și câteva femei credincioase. Evanghelia le amintește, folosind expresia „sora Mariei”, însă termenul „soră” era folosit în ebraică și pentru verișoară sau rudă apropiată.

Domnul a refuzat orice alinare omenească, nu a acceptat nici măcar băutura menită să‑I ușureze durerea, pentru că jertfa Sa trebuia să fie deplină. Aceasta este dovada celei mai mari iubiri: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să o pună pentru prietenii săi”. Și pe ucenicii Săi Domnul i‑a numit „prieteni”: „Nu vă mai numesc slugi, ci prieteni.” Pe Cruce, Hristos a împlinit desăvârșit legea iubirii, luând asupra Sa toate păcatele și suferințele omenirii.

La aproape trei veacuri de la aceste evenimente, una dintre evlavioasele împărătese ale lumii a dorit să afle Crucea Mântuitorului. Era Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare.

Împăratul Constantin, cel care a văzut semnul Crucii alcătuit din stele pe cer, și care, biruind, a conferit libertate Bisericii, a trimis‑o pe mama sa la Ierusalim. Împărăteasa, având titlul de Augusta și putere de co‑regentă, a pornit din Constantinopol către Țara Sfântă. Acest pelerinaj imperial a marcat începutul unei noi ere pentru creștinătate, când Crucea avea să iasă din umbră și să strălucească în lume.

Orașul Ierusalim, însă, fusese între timp profanat. Împăratul Adrian, în secolul al II‑lea, a acoperit Golgota cu pietre și pământ, ridicând deasupra statui păgâne - unele izvoare amintesc de Afrodita, altele de Adonis. Cu ajutorul unui iudeu care deținea acte asupra acelui loc, Elena a început săpăturile, asemenea unor cercetări arheologice. Profanarea locului sfânt nu a putut să șteargă puterea și sfințenia Golgotei, care a rămas tăinuită sub straturile istoriei.

Astfel, într‑o grotă, a fost descoperită și tăblița pe care Pilat o așezase deasupra Crucii: „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor”. Textul nu era însă o cinstire, ci o batjocură, așa cum și haina roșie și cununa de spini fuseseră semne ale disprețului față de Fiul lui Dumnezeu.

Când au fost descoperite bucățile de lemn pe care fuseseră răstigniți Mântuitorul și cei doi tâlhari, era nevoie să se afle care dintre ele era Crucea Domnului. Izvoarele istorice ne spun că aceasta s‑a arătat prin minuni. Unele relatări spun că o femeie bolnavă, la atingerea Crucii, s‑a vindecat pe loc. Alte surse mărturisesc că un mort, atins de lemnul sfânt, a înviat.

Minunile săvârșite prin Sfânta Cruce au confirmat nu doar autenticitatea ei, ci și puterea dumnezeiască a Celui care a murit pe ea.

Astfel s‑a putut deosebi Crucea Mântuitorului de cele ale tâlharilor. Celelalte bucăți au fost puse deoparte, iar Crucea Domnului a devenit izvor de putere și vindecare.

Împărăteasa Elena, împreună cu Episcopul Ierusalimului, Macarie - păstor al cetății între anii 314 și 334 - a ridicat în acel loc o primă bazilică.

Elena a mai întemeiat și alte sfinte lăcașuri, având la dispoziție resursele imperiului: o biserică la Betleem, alta la Ghetsimani, pe locul Adormirii Maicii Domnului, două bazilici pe Muntele Măslinilor și, după alte mărturii, chiar biserici în Galileea, în Iudeea și la Muntele Sinai.

Dar cea mai mare și mai însemnată lucrare a fost ridicarea bisericii de la Ierusalim pe locul Răstignirii și al Învierii.

Relatările istorice atestă faptul că în anul 326, chiar într‑o zi de 14 septembrie, în prezența Împărătesei Elena, Episcopul Macarie a înălțat Crucea Domnului, pentru ca toți credincioșii să o vadă.

În acel moment, poporul adunat a căzut în genunchi și a cântat rugăciunea: „Doamne, miluiește!”, tradiție păstrată până astăzi.

Mai târziu, la 13 septembrie 335, a avut loc sfințirea marii Biserici a Învierii, construită de Sfântul Împărat Constantin. Sărbătoarea s‑a legat și de împlinirea a treizeci de ani de domnie a împăratului. Și atunci, Crucea a fost înălțată din nou, ca semn al biruinței.

Locul Golgotei era încadrat în interiorul bisericii printr‑un altar al Răstignirii, la care în vremea Sfintei Elena se ajungea pe o scară cu inserții de argint. Astăzi, scara este de piatră, dar urcușul duce în același loc unde fusese înfiptă Crucea Mântuitorului.

De atunci și până astăzi, Crucea a fost înălțată în fiecare an, cu excepția vremurilor de mare încercare. La începutul secolului al VII‑lea, lemnul Sfintei Cruci a fost luat ca pradă de război de către perși, împreună cu Patriarhul Ierusalimului, ținut ostatic multă vreme. Sfânta Cruce a rămas în exil o perioadă îndelungată, dar, la întoarcerea ei în anul 631, Patriarhul Zaharia a ridicat‑o din nou în văzul credincioșilor.

De atunci, la fiecare Sfântă Liturghie din 14 septembrie, Biserica retrăiește acest gest solemn.

În tezaurul Sfântului Mormânt se păstrează până astăzi o cruce frumos împodobită, care are în interiorul ei fragmente din lemnul de viață făcător al Crucii Domnului. Ca o inimă de aur care bate în pieptul Ierusalimului, această relicvă răspândește în jurul ei parfumul veșniciei.

Evlavia Împărătesei Elena și a fiului său, Constantin, a rămas nestrămutată. Ei sunt pomeniți și astăzi la fiecare slujbă în Biserica Sfântului Mormânt, nu doar ca sfinți, ci și ca mari ctitori. Patriarhul Ierusalimului îi amintește mereu, cerându‑le ocrotirea în lupta de a păstra vie tradiția creștină în acele locuri. Numele lor se înalță ca o rugăciune neîncetată, țesându‑se în firul de aur al doxologiilor care răsună în cupolele sfinte.

Puține împărătese au dovedit o asemenea evlavie pentru Locurile Sfinte precum Sfânta Elena. Totuși, Sfântul Ioan Damaschin istorisește cum Împărăteasa Pulheria, sora lui Teodosie cel Mic, i‑a scris Arhiepiscopului Ierusalimului cerând moaștele Maicii Domnului. Arhiepiscopul i‑a răspuns că la Ierusalim nu s‑a păstrat trupul preacurat al Născătoarei de Dumnezeu, ci doar fragmente din veșmintele sale, aflate în mormântul de la Ghetsimani.

Toți acești împărați și împărătese s‑au evidențiat nu doar prin ctitorii și apărare, ci și prin dragostea lor statornică față de Biserica Învierii și de Crucea Domnului. Sfânta Cruce este ca un far care luminează în vreme de furtună, așa cum Maica Domnului este numită „Steaua Mării” ce ocrotește pe cei aflați în primejdii, pe valurile învolburate. În nopțile sufletului, când furtunile vieții se dezlănțuie, Crucea strălucește ca o mângâiere divină, făcând ca întunericul să tremure înaintea luminii ei.

La fel, Sfânta Cruce rămâne un far luminos, un sprijin și un semn de biruință pentru fiecare credincios.

Fiecare creștin cunoaște, câtuși de puțin, puterea Crucii. Suntem chemați să ne purtăm și noi crucea până la capăt. Crucea este grea chiar și atunci când pare ușoară, neuitând că în vremea Mântuitorului răstignirea era o moarte rușinoasă și cumplită. Fiecare suflet poartă în tăcere povara sa, ca o floare care se îndoaie sub greutatea picurilor de rouă, dar nu se rupe.

Din acest motiv, chiar și Apostolii au primit cu greu cuvintele despre Cruce. Însă Sfântul Apostol Pavel spune că vorbirea despre Cruce este nebunie pentru cei pierduți, dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Purtarea crucii înseamnă a merge împreună cu Hristos. Și El a căzut sub povara crucii, dar a fost ajutat de Simon din Cirene, care a pus umărul pentru a o duce până la capăt.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, păstor al creștinilor aflați chiar în cetatea unde Domnul a fost răstignit, spune într‑una din catehezele sale că Hristos „a suferit pătimiri ca să împace prin sângele Crucii cele din cer cu cele de pe pământ”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre însemnătatea Crucii, arată că niciodată nu s‑a întâlnit iubire mai mare decât aceea arătată de Fiul lui Dumnezeu pe Golgota, dar vorbește în același timp și despre nerecunoștința oamenilor.

Acea nerecunoștință nu a fost doar a celor de atunci, ci și a noastră, de fiecare dată când uităm sau disprețuim dragostea Lui.

În rugăciunile închinate Sfintei Cruci găsim cuvinte care arată importanța ei: Crucea este numită comoară, lumină și far, liman neînviforat, armă nebiruită, sprijin al celor slabi și stea strălucitoare până la marginile lumii.

Toate acestea ne arată că Sfânta Cruce este pentru noi nădejde și putere.

La pomenirea din 14 septembrie, credincioșii postesc, chiar și atunci când sărbătoarea cade într‑o zi de duminică. În această zi, Sfânta Cruce este scoasă în mijlocul bisericii spre închinare, cu rugăciuni pentru pacea lumii, pentru buna așezare a Bisericii și pentru toți cei care doresc să‑și poarte crucea până la sfârșit.

Ziua de astăzi - și fiecare zi - ne cheamă să răspundem cuvintelor Domnului: „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie”.

Astfel, în fiecare răsărit de soare, Crucea se înalță din nou deasupra lumii, nu ca un semn al morții, ci ca o corabie de lumină care ne poartă spre țărmurile veșniciei. Și în fiecare inimă care bate, ea își așterne umbra sfântă, transformând fiecare suferință în treaptă spre slavă, fiecare lacrimă în perlă de rugăciune, fiecare cădere în prilej de înălțare. Căci Crucea nu este sfârșitul drumului nostru, ci începutul lui adevărat - acolo unde timpul se întâlnește cu veșnicia și unde moartea își depune armele în fața Vieții celei fără de sfârșit.