Jertfă la un altar dintr-o cetate cosmopolită

M-am tot gândit la numeroasele jertfe din trecut ori din vremea noastră care stau la temelia unor sfinte altare.

Este vorba în primul rând despre sacrificiul martirilor din primele veacuri, pe mormintele cărora s-au ridicat bazilici, locuri în care creştinii săvârşeau în vremuri de prigoană, pe ascuns, Liturghia. Marii Sfinţi ai Bisericii au hotărât mai târziu să aşeze în piciorul sfintei mese, ca şi în fiecare Antimis, o părticică din moaştele unui mucenic, pentru a ne aduce aminte mereu de sângele vărsat odinioară în mărturisirea Mântuitorului Hristos, dar şi ca permanent „remember“ pentru slujitorii Bisericii, care sunt datori să-şi jertfească, de va fi nevoie, chiar şi viaţa pentru Evanghelie. Pe lângă aceasta, s-a păstrat în diferite culturi şi tradiţii ideea unei jertfe umane care să întărească temelia unor construcţii grandioase. Preotul Constantin Mihoc, sufletul comunităţii româneşti din capitala Germaniei Tradiţia Meşterului Manole de la Mănăstirea Curtea de Argeş este grăitoare în acest sens. Cu multe veacuri înainte de ridicarea măreţei ctitorii de pe Argeş, la Muntele Athos, cuviosul Atanasie (de la Lavra) s-a jertfit pentru înălţarea celei mai importante mănăstirii aghiorite, „Meghisti Lavra“ sau „Marea Lavră“, care-l consideră, în pofida trecerii unui mileniu şi mai bine, cel mai mare şi înţelept stareţ de pe cuprinsul întregului munte-sanctuar, aşezat sub protecţia Celei mai înalte decât cerurile. Exemplele ar putea continua. La numeroase mănăstiri şi biserici, dar şi la importante edificii laice au fost aşezate la temelie jertfe umane. Ca din senin, unul sau mai mulţi lucrători cădeau de pe schelă. Pe faţă sau în ascuns, se vorbea despre jertfa „cerută“ de noua construcţie. Aşa s-a întamplat la început de august 2009 în parohia românească de la Berlin. Preotul Constantin Mihoc, de mulţi ani sufletul comunităţii româneşti din capitala Germaniei, a murit strivit de greutatea unui zid care s-a prăbuşit peste el. Ce se întâmplase de fapt? Românii din Berlin au avut la sfârşitul anilor â30 o biserică cumpărată cu fonduri ale Casei Regale, care a fost bombardată câţiva ani mai târziu, în cel de-al Doilea Război Mondial. Nici un preot nu a avut de atunci curajul să zidească un lăcaş nou până la părintele Constantin Mihoc. Se ştie că nu i-a fost deloc uşor. A găsit Comunitatea românească de la Berlin, în mare parte, dezbinată. Oamenii nu aveau timp să mai meargă la biserică decât arareori. Exigenţele noului paroh de la Berlin au schimbat viaţa românilor aflaţi departe de casă, cărora le-a amintit datoriile de creştini care trebuie să moştenească într-o zi împăraţia cerurilor. Din multe mii ascultau cuvântul lui doar câteva sute. Nu s-a descurajat. A privit înainte, slujind mereu Liturghia şi rugându-se ceasuri la rând ca un monah râvnitor. La mijlocul anilor â80, la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ am fost coleg cu unul dintre vlăstarele familiei Mihoc, în prezent preot în SUA. Printre discuţiile pe care le aveam, povestea adeseori despre cei patru preoţi ai familiei (hirotoniţi în anii aceia), dar şi despre Constantin Mihoc, care terminase de curând Seminarul de la Neamţ şi era student la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucuresti. După ce a devenit preot, „s-a aşezat“ serios pe treabă, construind o biserică aproape de Mănăstirea Dragomirna şi lucrând cu elan la „Cristiana“ în Bucureşti, iar din 1999, la Berlin, în mijlocul unui oraş aglomerat şi neprimitor. Zelul apostolic şi râvna cvasimonahală au schimbat viaţa românilor din metropola germană. Cei aflaţi împrejurul preotului au muncit din greu pentru a avea o biserică nouă, pe care voiau să o ridice în stil ştefanian. Însuşi fericitul întru pomenire Patriarhul Teoctist s-a dus la Berlin să sfinţească locul noii zidiri. Poate într-o zi visul se va împlini... S-au rugat pentru el arhierei, preoţi, diaconi şi mulţi credincioşi Un lucru este cert. Slujirea părintelui Constantin Mihoc a fost remarcabilă. El s-a îndreptat spre preoţie din vocaţie totală. În vremea seminarului am avut posibilitatea să-i întâlnesc părinţii, oameni profund religioşi, chiar mistici şi misionari pe deasupra. La un eveniment comemorativ, sărbătorit lângă biserica ştefaniană din Sfântul Ilie, localitate din prelungirea vechii cetăţi de scaun a Sucevei, am întâlnit pe cei mai mulţi membri ai familiei Mihoc. Pentru perioada aceea de represiune atitudinea şi exemplul lor a fost o lecţie de ortodoxie, iar ei, fiecare în parte, adevăraţi misionari. Dacă atunci familia avea patru slujitori ai sfântului altar, acum, după 25 de ani, numărul lor a trecut de 30. Este vorba de fiii, ginerii, nepoţii şi alte rudenii animaţi de cuvintele Evangheliei şi de dorinţa de a zidi nu doar construcţii, ci mai ales suflete. Între ei, unul s-a dus către Cel pe care L-a slujit. În jurul lui este deja legenda unui sfânt. Fără să-l fi cunoscut îndeaproape, mărturisesc că am apreciat în mod deosebit prezenţa lui la sărbatorile Sfinţilor nemţeni, unde slujea în soborul numeros de sub streaşina Munţilor Neamţului. Am remarcat, de asemenea, bucuria reîntâlnirii cu prietenii şi colegii săi de şcoală, pe care-i vizita la Iaşi sau în zona Neamţului. La rândul lor, aceştia evocau de multe ori momentele de bucurie de la Seminarul nemţean, unde şi-au petrecut tinereţile. Colegii de studii rămân de multe ori prieteni adevăraţi, pe care doreşti să-i întâlneşti adeseori în viaţă, împărtăşindu-le din preaplinul sau amarul întâmplărilor prin care ţi-e dat să treci. Dintre aceşti prieteni şi cunoscuţi, alături de cei 3 fraţi îndureraţi, s-au adunat în seara de 12 august 2009, la Aeroportul „Băneasa“, ca să-l aştepte pentru ultima dată. În drum spre Suceava, a poposit la Bisericile „Sfânta Ecaterina“ şi Sfânta Vineri din Capitală, unde s-au rugat pentru el arhierei, preoţi, diaconi şi mulţi credincioşi care l-au iubit şi au preţuit într-adevăr jertfa şi prietenia lui. Tulburătoarele mărturisiri din acele zile au aşezat în jurul chipului luminos al preotului Constantin Mihoc aureola sfinţilor care şi-au jertfit viaţa la picioarele Tronului Mielului. Şi pentru că nu se mai sătura să asculte cântările pascale, s-a dus să-L Laude în Ceruri pe Mai-marele păstorilor. Jertfa preotului Constantin Mihoc arată în mod clar faptul că există preoţi pilduitori, care stau pe şantier ore în şir, preoţi ctitori, care sfidează perioadele de criză (materiale şi spirituale), apostoli şi veritabili ambasadori ai României departe, în lume. Într-o zi, când se vor aduna între coperţile unei cărţi mărturiile şi mărturisile despre acest preot, una va avea strălucire de diamant şi va purta pecetea muceniciei. A fost aceasta departe de ţară, într-un loc zbuciumat şi nerecunoscător, la 4 august 2009, într-o cetate străină. Cu aproape 300 de ani în urmă, la Constantinopol, tot într-o zi de august, un alt martir, cu numele Constantin, a spălat obrazul neamului printr-o jertfă demnă, care a rămas în paginile nemuritoare de istorie. Ciclic, istoria se repetă. Cum s-a întâmplat la Berlin, în august 2009.