Jertfa Laudei

Un articol de: Grigore Ilisei - 11 Aprilie 2023

În capelă răsunau, cu o puritate de lujer învolt, glasurile copiilor, liturghisind îngerește, ţesând cu fir de aur, de argint, cu fir de poezie şi de adâncă simţire, muzica maestrului. Era, poate, cel din urmă semn lăsat de compozitorul Vasile Spătărelu cu puţin înainte de marea trecere. Suna acum ca un epitaf. Lucrase la săvârşirea opului încordându-şi, cine ştie?, ultimele puteri. Simţise, pesemne, că are o datorie de împlinit.

Prietenul său, profesorul de psaltică Florin Bucescu, îl contaminase cu elanul cel mistuitor, îi insuflase acea vrajă mistică şi-i deschisese ferestrele sufletului către un tărâm minunat. Făgăduinţele căpătau întrupare. Din lăuntrul fiinţei sale se ridicau şi se arătau lumii trăiri încă neîncercate. Se luminau, asemenea unor poiene, colţuri neştiute ale sensibilităţii. Se aşternuse la lucru şi avea senzaţia că urca la cer cu fiecare notă prinsă precum o arnică într-o horbotă de borangicuri fără de moarte. Toate zăcămintele de frumuseţe strânse într-o viaţă, de care parcă nu mai avea ştire, se desferecau într-un chip miraculos şi el, Madi, ca un faur, oficia asupră-le, dăruindu-le imnic Dumnezeului şi acesta le revărsa cu belşugul bunătăţii şi înţelepciunii semenilor lui. Era „Jertfa Laudei”, cum au intitulat editorii cărţii „Liturghia psaltică în glasul 3”, ce a văzut lumina tiparului la Editura TRINITAS, sub semnătura sa şi a lui Florin Bucescu, la un an de la urcarea la cer, de bună seamă printr-o rânduită potrivire dumnezeiască.

Se adunase în capela Universităţii de Arte, şcoală pe care o slujise cu vocaţia și devoţiunea unui duhovnic, lume multă. Erau foştii lui elevi, nume sonore în muzica românească, precum Viorel Munteanu. Venise de la Cluj Cristian Misievici. Purtau în privirile lor reculese acelaşi respect de care el fusese animat o viaţă faţă de profesorul lui, Anatol Vieru. Se găseau în conclavul comemorativ doamna Ileana şi fiul Alexandru. Pe acesta din urmă îl socotise o operă de căpătâi a existenței lui. Era mândru de el la fel cum se mândrea cu „Meditaţie la Enescu”, de pildă. Îşi dorise teribil să aibă un copil şi acesta sosise târziu şi nu uşor, dar Dumnezeu îl norocise până la urmă cu o minunăţie de băiat. Se zbătuse mult pentru dânsul. Nu se cruţase deloc ca să-l vadă la rosturi, dăruindu-i cele trebuitoare spre a-l urma cu demnitate şi vrednicie pe potecile marii muzici. Nu s-a lăsat până n-a izbutit, cu destule sacrificii, să-i cumpere un instrument în stare a-i pune în valoare darurile, un violoncel din cele de preţ. Reuşise pentru că a fost în toţi anii vieţii, cum s-a exprimat apăsat şi fericit unul dintre vorbitorii soborului de pomenire, un poet al armoniei. Nu doar în muzică, ci şi în existenţa de fiecare zi. Trăia în sferele cele înalte ale muzicii, însă şi cu picioarele adânc înfipte în sol. Lega prin creaţie şi viaţă cerul de pământ. Lauda ce i se aducea la un an de veşnicie era, aşa o percepeam, una de cinstire a puterii sale jertfitoare. Brâiele de sunete ale „Liturghiei” se alcătuiau într-o mantie de lumină, ce făcea să străluce capela şi o împodobea cu o aură de altar ceresc.

Vasile Spătărelu se afla acolo. Grăia cu splendoarea acelei vorbiri nemuritoare, care este muzica.