Jertfa lui Hristos și răscumpărarea noastră

Ne aflăm în frumoasa perioadă pascală și, deși măreția deosebită a zilelor Sfintelor Paști a trecut, încă ne veselim duhovnicește de razele luminii Învierii. Dar poate că mai presus de toate ne bucurăm de libertatea pe care am dobândit-o prin Jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului; de faptul că nu mai suntem robi ai diavolului vânduți sub păcat și că prin Hristos ne-a răsărit o viață nouă, cu adevărat liberă. Totuși, se cuvine acum să reflectăm și să analizăm câteva aspecte ale Jertfei mântuitoare, luând drept ghid neîn­șelat Cuvântarea la Sfintele Paști a Sfântului Grigorie Teologul.

Dacă am amintit despre o anumită Jertfă, se cuvine să ne întrebăm și cui i-a fost ea oferită? Desigur, facem aceasta nu dintr-o curiozitate bolnăvicioasă, ci pentru că acest fapt ține de învățătura noastră de credință; cel puțin așa ne spune Sfântul Grigorie: „Așadar, să cercetăm dogma şi lucrul, care de mulți este trecut cu vederea, dar de mine este pe deplin cercetat. Cui, deci, i-a fost oferit sângele care pentru noi s-a jertfit, şi pentru ce lucru a fost jertfit marele şi pretutindeni vestitul Sânge al Jertfei şi al Arhiereului lui Dumnezeu?”

Logica lui Dumnezeu și logica vicleanului

Așa cum bine se știe, întreaga fire omenească sau „întregul Adam” - după expresia Sfântului Sofronie Saharov - zăcea în robia diavolului în momentul venirii Mântuitorului în lume. Aceasta s-a întâmplat întrucât omul a consimțit acelei ispite primordiale ca în schimbul plăcerii să cedeze propria sa libertate: „Pentru că ne aflam sub stăpânirea celui viclean, vânduţi sub păcat în schimbul plăcerii răutății”.

În consecință, potrivit logicii omului căzut, robul trebuie răscumpărat de la cel ce-l stăpâ­neș­te. Însă Sfântul Grigorie ne oferă și o altă perspectivă: „Dacă liberarea robului nu aparține altcuiva decât celui ce-l posedă pe el, caut a afla cui îi este oferit acel Sân­ge şi pentru care pricină. Oare se va oferi celui viclean? Departe de mine o asemenea blasfemie! Dacă nu numai de la Dumnezeu primește plată, ci pe Dumnezeu Însuși Îl dobândește ca liberator tâlharul, şi răsplată peste măsură primește față de cererea sa, şi pe noi ne va cruța liberându-ne, căci drept este”.

De fapt, chiar și în postura de rob al diavolului, adevăratul stăpân al omului este tot Dumnezeu, arată aici Sfântul Grigorie. Și, ca un stăpân bun, El are toată puterea să ne cruțe și să ne libereze, indiferent cine și cum ne-a robit. De asemenea, El este cu totul liber să aleagă și modul în care ne va dezrobi.

Totuși, nu putem să nu observăm aici cât de diferită este această înțelegere patristică a Jertfei față de juridica perspectivă romano-catolică care vede în ea „un act de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu” sau de cea protestantă, care distinge în Jertfă „suportarea justei mânii a lui Dumnezeu de către Hristos”!

Dumnezeiasca iconomie

Și, întrucât Sfântul Grigorie do­­rește, pentru a ne întări du­hov­nicește, să ne descopere anumite taine dumnezeiești, continuă: „Dacă pentru Tatăl, în primul rând, cum s-a făcut aceasta, căci nu de Acela ne aflam ținuți în robie? În al doilea rând, oare sângele Unuia Născut Îl schimbă pe Tatăl, Care nici pe Isaac nu l-a primit, pe care l-a oferit tatăl său, ci a schimbat jertfa, înlocuind cu un berbec jertfa cea cuvântătoare? Este vădit că Tatăl este Cel ce primește, fără să o ceară şi fără să aibă nevoie, ci pentru dumnezeiasca iconomie”.

În scurte cuvinte, atunci când vorbim despre Teologie, înțe­le­gem cele cu privire la Dumnezeu Cel Unul în Ființă și întreit în Persoane, iar prin Iconomie sunt desemnate toate cele ce există în afara lui Dumnezeu. În cazul de față, Iconomia este planul lui Dumnezeu cel din veșnicie cu privire la om şi lume, precum şi desfășurarea lui istorică. Iar acest fapt este unul extrem de important, dacă astfel înțelegem că istoria nu se desfășoară la voia întâmplării, că lumea are un sens, spre care o conduce Dumnezeu, prin dumnezeiasca Sa iconomie care nu pierde nimic din vedere.

Sfințirea firii omenești

Dar, pe lângă liberarea din robie, mai există un motiv major pen­tru care Mântuitorul Se jert­feș­te: „Și pentru că omul avea tre­buință să fie sfințit prin firea omenească a lui Dumnezeu; pentru ca El Însuși să ne dezrobească, biruindu-l cu sila pe tiran, şi ca să ne readucă la Sine prin Fiul, Mijlocitorul, şi iconomisind aceasta în cinstea Tatălui, Care în mod vădit este Cel ce pe toate le îngăduie”.

Desigur că Jertfa nu ar fi fost deplină dacă prin ea Hristos doar l-ar fi izbăvit pe om din robia diavolului. De aceea, ca să nu mai ajungă în această postură nevrednică, Mântuitorul îi mai dă­ruiește omului și harul sfințitor. Iar, după cum învață Sfinții Părinți, această sfințire nu se face prin vreo decla­rație exterioară, ci doar prin mijlocirea firii omenești a Mântuitorului care Se jertfește. Acesta este, după cum se vede, însuși actul de cinstire al Tatălui pentru care Fiul a venit în lume. Și poate că despre „cinstea Tatălui” vorbea Mântuitorul atunci când a grăit către ucenici: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Iar „săvârșirea lucrului” este readucerea omului lângă Dumnezeu, atunci când, la Înălțare, firea omenească a Mântuitorului se va afla de-a dreapta Tatălui.