Jertfa unei femei forţate să-şi schimbe ţara

S-a născut la 17 iulie 1927, în satul românesc Cartal, astăzi Orlovca, judeţul Ismail (Ucraina). Se ştie că în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia, alături de Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, a fost anexată URSS-ului, iar după ce a fost ocupată, Stalin a rupt-o în trei. În urma acestei reorganizări, judeţele româneşti Cetatea Albă şi Ismail au fost alipite RSS Ucrainene. Iulia Bătrîneţu s-a născut româncă, şi când ar fi trebuit să-şi schimbe neamul, a hotărât să lase totul în urmă şi să treacă Prutul, în România. Curajul şi puterea date de o credinţă mare în Dumnezeu, au ajutat-o să ducă cu demnitate o viaţă plină de învăţăminte. Şi aşa, într-o dimineaţă albă de vară, ne-am întâlnit în port la Giurgiu pentru a afla istoria ei.

Nu împlinise nici 17 ani. Nu avea experienţă de viaţă, nu ştia să muncească, nu ştia să fie soţie. Cunoştea veselia, era o adolescentă isteaţă, dorită la toate activităţile extraşcolare, cu roluri în toate serbările, o tânără frumoasă aleasă în bal regină şi prinţesă, bucurându-se de o copilărie fericită în familie, alături de părinţi, surori şi frate. Cel de-al Doilea Război Mondial însă avea să-i reteze din rădăcini această fericire. Născută într-un sat ai cărui locuitori români trebuia să dispară de pe faţa pământului, atunci când fosta Uniune Sovietică îşi împropria teritorii, Iulia Bătrîneţu a fost nevoită să devină deodată femeie matură şi să ia o decizie care avea să-i schimbe radical viaţa. „În satul în care am copilărit eram numai români şi vorbeam doar româneşte, până după ce s-a ocupat. În anul 1941 a început războiul. Am făcut şapte clase româneşti, căci mie mi-a fost foarte dragă şcoala, de mică am fugit singură la grădiniţă, dar nu ne-au mai dat certificatele de absolvire. Apoi am învăţat încă doi ani de zile în ruseşte, căci eram deja sub ruşi, în total nouă ani. Practic şcoala nu s-a terminat, dar în '44 am plecat. Începuseră deportările, iar familii întregi din satul meu au cunoscut această soartă. Mamă, ce durere era cu deportările… Îmi amintesc, m-a marcat, că au deportat o familie cu şase copii. Cea mai mică nu era acasă, dormea la mă-sa mare, dar ei s-au dus şi au luat-o şi pe ea. Şi-mi mai amintesc că toţi cei deportaţi au ieşit în marginea satului şi au făcut o horă, de despărţire de sat. Temându-mă că voi fi deportată, căci fratele meu bun după mamă şi tată era pe front, am plecat. În sfârşit, mergând la Reni la vărul meu în armată, am cunoscut un tânăr ce lucra cu el, era concentrat, cu 10 ani mai mare ca mine, ne-am împrietenit şi am hotărât să ne căsătorim. În Reni am stat vreo lună de zile, apoi el s-a învoit şi m-a adus acasă în România la părinţii lui, la Remuş, în judeţul Giurgiu, unde ne-am căsătorit“, începe să ne povestească femeia de 86 de ani, care astăzi locuieşte tot la Remuş.

Crucea unui sacrificiu

Un act de curaj care a despărţit-o 43 de ani de părinţi şi fraţi, de satul în care crescuse, de graiul de acasă, de tot ce făcuse până atunci şi de ce visa să mai facă. A plecat aşa, mai mult în voia sorţii, cum spune, aproape neînţelegându-şi tăria de atunci şi nebănuind că avea să nu-şi mai audă măcar părinţii niciodată. A trecut Prutul, lăsând în urmă la Reni arborat încă drapelul românesc şi a venit în Vlaşca pentru un nou început. Oftează adânc şi continuă: „N-am comunicat mult timp. La început le-am scris eu să văd dacă mai trăiesc, apoi mi-au răspuns, şi aşa ne-am scris o perioadă. Ne scriam în româneşte, dar cu litere ruseşti. Apoi, multă vreme nu am mai vorbit… Dar într-o zi m-a pus Dumnezeu, se retrăgeau ruşii din Germania, şi am scris printr-un basarabean. Am primit răspuns şi am aflat că trăiesc toţi. În a doua scrisoare le-am pus fotografia cu mine mireasă şi cu soţul meu. Dar fotografia l-a dat de gol pe băiatul prin care trimiteam, căci s-a văzut că nu era scrisoarea lui (el avea voie să poarte corespondenţă), şi era s-o păţească, iar răspuns n-am mai primit. Am fost nevoiţi un timp să încetăm orice fel de a coresponda. Dar să vedeţi că în '45 mi-a venit şi ordinul de deportare şi voiau să mă ducă la Ialomiţa, dar fiindcă eram însărcinată, nu m-au mai dus. Între timp se aşternuse şi la noi comunismul şi îmi luasem deja adio. Până când un vecin al cărui fiu făcuse facultatea la Moscova a aflat că merg iar scrisorile. M-am bucurat, am scris şi am primit răspuns. Îmi cereau să mă interesez ce acte îmi trebuie, să le trimit, pentru ca ei să-mi facă chemare să merg să-i văd. Soţul meu, când auzea că primesc scrisoare, se bucura, dar când auzea de acte, să mă duc acolo, se întrista (zâmbeşte). Îi era frică că dacă mă duc nu mă mai întorc. Şi într-adevăr, cât a trăit el, nu am trimis, i-am purtat respectul acesta, pentru că el mi-a schimbat viaţa, că am scăpat de acolo, căci altfel aş fi fost deportată. A trebuit să fac acest sacrificiu, deşi mi-a fost foarte greu“, ne dezvăluie octogenara.

„Primesc scrisoare şi aflu că... mama a murit“

Nu a îndrăznit vreodată să spună că nu merge la muncă. Acolo nu ştia să muncească, ne-a spus, dar aici dacă de a doua zi ei s-au dus la ceapă, de exemplu, s-a dus şi ea. A lucrat şi pe lângă casă, apoi şi la colectiv, la ferma de pui, unde şi-a făcut treaba cu multă atenţie, deşi avea copii mici acasă de care şi ea şi soţul ei se îngrijeau cu rândul. „Pentru responsabilitatea cu care îmi îndeplineam atribuţiile la fermă, îmi amintesc că am apărut în ziarul «Lupta noastră», ca fiind cea mai bună crescătoare, cu cea mai mică rată de mortalităţi şi aveam loturi foarte grele. După un timp, am luat serviciu şi am lucrat la ambalaje. Lucram mult, şi noaptea lucram, iar la două săptămâni luam bani şi mergeam şi cumpăram mâncare. Făceam naveta Remuş - Daia, şase kilometri pe jos, apoi ne-au pus şi maşină... În timp, ne-am mutat cu secţia la Giurgiu, în vreo două-trei locuri, şi apoi s-au închis secţiile pe aici şi am plecat la altă fabrică, la Dunăreana. Bine, am lucrat şi un an la Bucureşti, pe Batiştei, am avut grijă de naşa mea, căci murise naşul şi rămăsese singură. Copiii erau mari deja, căsătoriţi… În sfârşit, la Dunăreana am lucrat până la pensie“, continuă femeia din Remuş.

În tot acest timp coresponda cu familia din Orlovca. Încă de când nu mai ştiau unii de alţii, tatăl, un om ferm şi iubitor de Dumnezeu, dascăl mulţi ani la biserica din sat, şi fratele plecaseră din lumea aceasta. „Mama stătea la una dintre surori acum, mi-era dor de ea, nu puteam să plec, dar eram mulţumită că ştiam măcar de ea. Într-o zi însă primesc scrisoare, mă bucur, o citesc şi aflu că... mama a murit. M-am moleşit, nu mai ştiam de mine…“, reiterează cu emoţie momentul trist în care a înţeles că dacă nu o auzise de decenii şi ar mai fi fost o speranţă, acum era limpede că nu avea s-o mai audă vreodată, păstrând în suflet doar icoana pe care i-o creionase la vârsta copilăriei.

Cu inima între două ţări

Dar a venit şi momentul mult aşteptat. La 3 ani de zile după moartea soţului, după ce s-a refăcut, ieşind la pensie, în anul 1987 le-a trimis acte şi într-o bună zi i-a venit chemarea. S-a bucurat ca în copilărie, şi-a făcut paşaportul şi s-a dus. „Am plecat cu trenul, treceam graniţa de la Galaţi, iar de acolo se mergea cu «racheta», aşa îi zicea la un vaporaş pe Dunăre. Prima dată când am intrat în «rachetă», după ce ne-au verificat, am zis că am prins pe Dumnezeu de picior. Când au ajuns în dreptul Reniului am zărit drapelul. Nu mai era cel pe care îl lăsasem, era cel sovietic acum. Ei, dar nu aveam stare, nu mai aveam răbdare să stau pe bancă, încât ajunsesem s-o deranjez pe doamna de lângă mine, că mă tot ridicam să văd Reniul, şi iar mă aşezam. Şi mă tot uitam să văd împrejur, că dacă văd Isaccea, văd şi Renii, şi nu mai aveam deloc răbdare. I-am spus că nu pot să mă liniştesc, căci nu am mai fost pe aici de 43 de ani… S-a emoţionat şi mi-a înţeles lipsa de stare, cerându-mi scuze. În sfârşit, am ajuns la Ismail, acolo am ieşit tot aşa la o uşă şi mă tot uitam să văd portul, că în port la Ismail mai fusesem la activităţile extraşcolare în copilărie. Aud deodată că mă strigă cineva de pe chei. Iulio, Iulio, Iulio, tu eşti? Da, eu sunt, dar tu cine eşti? Eu o ştiam slăbuţă, dar acum n-o mai cunoşteam. Era Stipănida, nora surorii celei mari. După ce ne-a vămuit, am trecut, ne-am îmbrăţişat, am plâns, apoi în autobuz am tot vorbit, până când zice ea că, uite, am ajuns prin dreptul Satului Nou. Mamă, am ieşit din Satul Nou şi am intrat pe moşia lui Cartal, satul meu. Şi au început să-mi curgă lacrimile, într-un mod inexplicabil poate, însă cum să nu plâng când am aflat că sunt pe moşia satului în care copilărisem şi pe care am fost forţată să îl las în urmă“, îşi aminteşte ea emoţionată.

Casa părintească nu mai era acolo, pe locul ei se gospodăriseră vecinii de altădată care în urma Colhozului au obţinut pământul pe care îl vânaseră ani la rând. A intrat şi ea în prăvălia care era aici, parcurgând uliţa copilăriei şi simţind pământul de sub casa în care a crescut. Dar o altă durere pe care special a ţinut să ne-o împărtăşească i-a întristat inima: „Am plâns de durerea asta. Am găsit biserica satului, în care eu cântam la cor în fiecare duminică şi sărbătoare, prăduită, fusese transformată în depozit. Mormintele părinţilor mei nu se mai cunoşteau, căci familia mea de acolo a trecut printr-o perioadă de foamete mare, că mâncau rădăcini de papură. A doua oară când am mers, am găsit-o înnoită. S-au adunat nişte femei bătrâne şi au făcut cerere, au mers pe la Ismail şi Odesa să le aprobe să se renoveze biserica şi să se aducă preot. Şi aşa au făcut, cam sărăcuţă, dar acum… era biserică. Şi cum o altă noră din familie luase şi ascunsese o parte din lucrurile de la biserică atunci când au venit ruşii, acum le returnase“, ne mai spune Iulia Bătrîneţu.

Au început apoi, mai ales după 1989, să se viziteze rudele între ele, să se cunoască, cele din Ucraina şi cele din România. Îşi aminteşte că atunci când a fost a doua oară, Stepănida i-a propus să se recăsătorească acolo, dar a fost foarte fermă când i-a zis: „Dar oare n-am suportat eu destulă suferinţă să stau la distanţă de familie, să nu-mi mai văd părinţii şi ei să plece în pământ, să mai stau acum şi la distanţă de copii? Dar oare eu numai în suferinţă să trăiesc?! I-am spus că nu uit locurile de aici, mi-am târât tălpile când m-am întors să simt pământul, dar n-aş putea să mă întorc definitiv, căci vreau să-mi ajut copiii…“, spune mândră femeia cu sânge de moldoveancă.

Şi-a asumat o cruce extrem de grea, cu inima între două ţări; pe de o parte, dragostea faţă de locurile natale şi, pe de altă parte, respectul pentru cel care a scăpat-o poate de la moarte şi dragostea faţă de copiii ei. Şi-a închis durerea în suflet şi n-a insistat cu dorinţa, oricât de mare era ea, de a merge să-şi viziteze părinţii. N-a vrut să le provoace durere şi celorlalţi, i-a menajat şi şi-a dus suferinţa singură.

Împăcarea cu viaţa

Zâmbind tot timpul, Iulia Bătrîneţu e curajoasă, are o minte luminată, e o personalitate puternică, cu un mod fin de a glumi şi e foarte simpatică. I-a plăcut în toată viaţa să se documenteze, să citească mult, a avut fişă la biblioteca satului şi citea la gura sobei, în timp ce punea pe foc, pregătind de mâncare. Adultă fiind, alături de fiul cel mare care era elev, a jucat într-o piesă de teatru, ca în vremea copilăriei. În plus, la concursul de cultură generală „Cine ştie câştigă“, a ajuns la etapa judeţeană la Bucureşti, unde a obţinut locul al II-lea. Cunoaşte bine regulile snookerului, un sport pe care îl urmăreşte cu atenţie la televizor, având chiar şi un jucător preferat.

Dincolo de toate tristeţile care îi conţin viaţa, cele mai mari bucurii „le aveam când terminau copiii şcoala. Eu nu mă duceam să văd dacă vor fi premiaţi, ci le ceream carnetul de note şi le făceam bucheţelele, că ştiam că vor lua premii, după note. Cele mai mari bucurii acestea mi-au fost“, vorbeşte cu mândrie despre cei şase copii care i-au dăruit zece nepoţi (şase fete şi patru băieţi), trei strănepoţi şi o strănepoată. A avut în fapt opt copii, dar doi au murit de mici, iar pe alţii doi i-a îngropat de 53 şi 49 de ani.

Şi cum era firesc, aflând o experienţă de viaţă atât de bogată, am întrebat-o de unde a venit puterea asta cu care a răbdat tot. Se uită în sus senină, râzând cu ochii cei de culoarea azurului, şi conchide scurt: „Nu are de unde din altă parte. Eu sunt om ca unul oarecare. E un fenomen şi o putere nevăzută care m-a ghidat. Am mers aşa cu Dumnezeu înainte. Nu mă simţeam singură, eram cu El. Vai de mine, când plecam să rezolv câte o treabă, vorbeam cu Cineva, deci mă consultam cu Cineva, deci cu Cine? Am putut aşa singură, Dumnezeu m-a întărit, asta şi pentru că eram înconjurată de copii, care îmi aduceau multă bucurie“, mai spune împăcată femeia din Remuş.