A trecut mult timp de atunci, de când am aflat întâia oară de Sfântul Spiridon. Era pe la începutul anilor ’90. Se petrecuse un declic. Mai bine zis, mi-a cucerit inima pe loc. De cum am aflat despre viața lui simplă: un episcop (mare arhiereu), îmbrăcat în haine simple, sărăcăcioase și purtând mitră împletită din papură… am fost răpit. Era de neînchipuit pentru mine. Atâta smerenie! Apoi, aflând despre marile lui minuni (la Sinodul I, când cu cărămida, ori cea cu învierea cailor cu capetele schimbate, dar și cea cu biserica părăsită de sătenii preocupați prea mult de foamete), au aprins puternic în mine dorința de a-l întâlni. Și totuși… era departe. Mi se părea că prea departe. Pe o insulă din Marea Ionică. În Corfu! Cum și când puteam eu ajunge acolo?
Dorința însă nu m-a părăsit nicicând. Ba din contră, a crescut de-a lungul timpului. Era ca o făgăduință pe care mi-o luasem cu mine însumi. Până ce sfântul a decis că a venit vremea. Și cum credeți că s-a întâmplat? Așa, cum ne plănuim noi totul când plecăm undeva? Pregătiți de-a fir-a-păr? Organizați și metodici, cu intenții clare? Deloc! Ci printr-un ricoșeu inițial.
Am ales împreună cu familia Albania ca destinație turistică. Fără vreo legătură cu sfântul. Părea o destinație accesibilă și deopotrivă interesantă. Nu știam mai nimic despre Albania, iar săracele mele informații erau mai degrabă negative. Am început să mă documentez. Să marchez fiecare punct de interes, mai ales spiritual. Locurile păreau vrednice de a le vizita. Chiar începeam să fiu impresionat și bucuros de noua destinație. Mi-am reamintit de Saranda, orașul unde Nicolae Iorga primise o proprietate în dar, de la regele Zog I al Albaniei, pentru contribuția sa considerabilă la istoria lor. Tot plimbându-mă pe hartă, mi-a fugit la un moment dat privirea ca pe o comoară: Insula Corfu. Se afla foarte aproape. Mi-am amintit deîndată de făgăduință. Mi-am amintit instantaneu, de dragul sufletului meu Sfânt Spiridon. Am simțit ca o chemare. Un îndemn interior nestăpânit. Era limpede! După îndelungi așteptări, în calitatea lui sublimă de sfânt al lui Hristos, îmi auzise sufletul. Mă chema: „Oile Mele ascultă de glasul Meu, și Eu le cunosc pe ele, și ele vin după Mine” (Ioan 10, 27). Am înțeles, a câta oară, cum se derulează planul lui Dumnezeu: „Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).
Un pelerinaj aparte
Principalul punct al călătoriei noastre a devenit astfel peste noapte Insula Corfu, via Albania. Trebuia să ajungem la căpătâiul Sfântului Spiridon, Episcopul Trimitundei. Și cum inițial toate se aranjau parcă de la sine, au început să apară și ispitele, de vreme ce ne apropiam mai mult de momentul plecării. Piedici tot mai anevoios de trecut ne ațineau calea. Cu trei zile înainte am aflat că unul din pașapoarte nu mai era valabil, deși era valabil. Expira abia în aprilie, însă în Albania nu poți intra dacă documentul de călătorie expiră în mai puțin de 90 de zile de la data intrării. Speranțele de a ne continua planul de călătorie se diminuaseră considerabil. Nu știam dacă este posibil ca într-un termen atât de scurt, adică în aceeași zi sau de pe o zi pe alta, să ni se poată elibera un nou pașaport. Am început să mă gândesc la Sfântul Spiridon și să vorbesc cu el: „Sfinte, dar am crezut că vrei să venim la tine. Și acum iată ce barieră ne stă în față. Poate că va trebui să amânăm pentru altă dată, măcar cu câteva zile”. Dar sfântul m-a contrazis și, așa și cei de la Serviciul Pașapoarte, care mi-au întrecut toate așteptările, anunțându-mă că a doua zi - chiar ziua plecării, putem să ridicăm documentul.
Dis de dimineață am pornit la drum. Ningea viscolit. Stratul de zăpadă era deja mare și pe dedesubt se formase o oglindă de gheață. La un moment dat am derapat cu mașina și am ajuns pe marginea unui șanț. Mașina se înclina amenințător să se răstoarne. Au sărit câțiva oameni inimoși să mă împingă. Mașina se înclina și mai mult. Am început să mă rog la sfântul, la Maica Domnului, la Sfânta Treime. Apoi a trimis Dumnezeu un om al Lui care avea chingă. S-a chinuit și el să mă scoată. Nu a reușit. Derapa. A plecat, dar mi-a lăsat chinga în dar: „Luați-o! Măcar atât pot să fac și eu ca faptă bună”. I-am mulțumit din suflet. Apoi a venit un tânăr cu un camion, care finalmente m-a scos din impas. Am vrut să-i las lui chinga dăruită: „Dar din dar se face Rai”, m-am gândit. Nu a acceptat. I-am mulțumit și lui. Întârziasem vreo 45 de minute, dar parcă trecuse o zi întreagă. Am reușit să intru la timp în posesia pașaportului. La ghișeu se afla un funcționar extrem de amabil și care parcă îmi simțise starea interioară, tensionată și încerca prin mici glume să mă scoată din ea. Revenit acasă, ne-am făcut ultimele pregătiri și am plecat la aeroport. Pentru îmbarcarea în avion a fost necesar să fim transportați cu autobuzele. N-am urcat bine în avion, când am realizat că unul din bagaje lipsea. Am dat să mă întorc, să cobor, însă autobuzul tocmai pleca înapoi spre terminal. Însoțitoarea de zbor mi-a spus că nu mai pot părăsi avionul. Senzația era una de totală neputință. Am fost înștiințat că am două opțiuni: să renunțăm la călătorie sau să ne recuperăm bagajul la întoarcere. Nu am renunțat așa de ușor și în timp ce mă rugam la Sfântul Spiridon, am rugat-o pe stewardesă să vorbească cu șoferul autobuzului. A sunat, dar era prea târziu. Bagajul, cu o rapiditate uluitoare, fugea tot mai departe. Îl luaseră în custodie cei de la Bagaje pierdute. Avionul a staționat mai mult decât de obicei pentru că personalul specializat trebuia să-l degivreze. La scară a venit un domn trimis din nou de Dumnezeu, care mi-a spus că încearcă să mă ajute. A dat un telefon și autobuzul a revenit. Am recuperat bagajul. Însoțitorii de zbor se minunau. Au spus că așa ceva este imposibil. Că nu au mai pomenit.
Minunile ca pedagogie
Mi-am reluat locul în avion și i-am mulțumit Sfântului Spiridon. Acum știam cu certitudine că vrea să merg la el. Apoi soția mi-a amintit: cu câteva zile înainte făcusem o remarcă despre oameni. Că sunt din ce în ce mai indiferenți la cei din jur. Am înțeles atunci că sfântul a ținut să mă contrazică. Ochii mi s-au umezit subit. Am înțeles că Făcătorul de minuni Sfânt Spiridon nu și-a încetat niciodată periplul taumaturgic cu oamenii. Relația e foarte strânsă.
Am ajuns și la Durrës, unde era o vreme frumoasă, primăvăratică. În contrast deplin cu cea din România. Am ajuns și la Saranda cu o mașină închiriată. În următoarea zi am luat un feribot până pe Insula Corfu - punctul central, fundamental al călătoriei noastre. Și iată-mă la căpătâiul sfântului, în ipostaza la care visasem de atâția ani. Nu am putut rezista și i-am îmbrățișat racla. Am îngenuncheat și i-am mulțumit îndelung. Îi eram atât de recunoscător. În acest pelerinaj îmi fusese ocrotitor, sprijinitor, dar mai ales pedagog de cea mai înaltă ierarhie. Pedagogia unui sfânt ierarh al lui Dumnezeu. O pedagogie neprețuită. O binecuvântare! Primisem prin acest pelerinaj atâtea daruri pentru suflet, că mă simțeam copleșit de bunătatea lui Dumnezeu și a sfinților Lui. Și ce credeți, că minunile au încetat? Nicidecum! În biserică a apărut ca din neant, lângă noi, un cerșetor. Dar asta este o altă povestire, pentru altădată…
