Jogging spre bâtrâneţe

▲ În campaniile electorale, toţi îşi aduc aminte că bătrânii sunt săraci, dar mulţi, creduli, temători de ziua de mâine şi gata să se agaţe de orice pai demagogic ▲

„Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!“. I-am cumpăra noi, dar sunt la ofertă? De ani de zile asistăm sau participăm la marginalizarea persoanelor „în vârstă“. Şi mai grav este că segmentul de populaţie sus-amintit este cel de peste 50 de ani. Asta, privit prin prisma intereselor guvernate de principiile de marketing. Deci nu tocmai bătrâni toţi, dar din cauza puterii scăzute de cumpărare a majorităţii oamenilor din această categorie de vârstă, nu sunt interesanţi pentru cei angrenaţi în industria de publicitate. Pe cale directă de consecinţă, nu sunt băgaţi în seamă nici de mass-media, decât când e vorba de puţin circ pe marginea temei politice. Când „dă bine“ să spunem ce ştie toată lumea, şi anume că bieţii de ei au pensii mici, că sunt bolnavi şi singuri, că îi covârşeşte valoarea întreţinerii şi a coşului zilnic. În ultimii ani ai comunismului trăiau cu şapte flanele pe ei cocoţaţi în sicriele de beton îngheţat care se ridicau în ritm stahanovist, visându-şi căsuţa demolată abuziv, stăteau la cozi pentru copii, îşi puneau micile economii la CEC, mai mult pentru înmormântare şi nepoţi, decât pentru ei. Mulţi şi-au văzut agoniseala devalorizată sau „FNI-zată“ peste noapte, cu banii strânşi pentru „telecolor“ sau o cură la Herculane (Dumnezeu s-o odihească! - s-a părăginit şi asta) şi-au luat la începutul anilor ’90 pantofii şi cizmele pe care le mai repară şi astăzi, spunând că nu se mai fac încălţări ca altădată, cu taplă de talpă. Totuşi, să nu fim nedrepţi, bieţii de ei au parte, periodic, de toată atenţia, cel puţin la nivel declarativ. În campaniile electorale toţi îşi aduc aminte că bătrânii sunt săraci dar mulţi, creduli, temători de ziua de mâine şi gata să se agaţe de orice pai demagogic. O dată la patru ani începe corul suspinelor de mila bieţilor pensionari; cu ceasuri de lux la mână şi abia coborâţi din SUV-uri de zeci de mii de euro unii se dau cu capul de pereţi şi condamnă lipsa de implicare a factorilor de decizie (oricare ar fi aceştia) în problemele amărâţilor bolnavi care fac ce ştiu mai bine: stau la coadă la medicamentele compensate. Şi la administraţiile financiare să-şi plătească primii dările către stat, motiv pentru care au ajuns subiect de băşcălie naţională, de miştoul puştilor care nu realizează că persoanele în vârstă au văzut multe şi nu îşi permit să rişte nimic. Nici măcar o creştere a tensiunii cauzată de cine ştie ce discuţie pe tema oportunităţii schimbării politicii fiscale de azi pe mâine. Condamnaţi la uitare, pensionarii noştri îşi târăsc, visători, prin pieţe şi parcuri trecutul vast şi, în lungile popasuri pentru recăpătarea suflului, îl lustruiesc. Ei trăiesc în „ţara tinerilor“ sau cel puţin aşa li se dă impresia. Programele tv nu sunt pentru ei, muzica nu o mai pricep, tinerii sunt gălăgioşi, agresivi sau, în cel mai bun caz, miştocari. Puternicilor bărbaţi de acum treizeci de ani li se spune la coborârea din autobuz „mişcă-te azi, tataie“, femeilor cuceritoare din anii â50 li se bagă uneori, în curtea Bisericii, - singurul loc unde se simt bine - o hârtie de 1 leu în mână. Bâtrânii noştri, părinţii şi bunicii noştri merg prin prezent ca pe gheaţă şi noi alergăm pe lângă ei cu celularul la ureche, îi lăsăm să traverseze pe zebră doar de frica poliţistilor de la rutieră, şi pe cei mai în putere îi punem să stea cu copiii noştri în week-end. Uităm cu prea mare uşurinţă că bătrânii sunt pentru noi, dincolo de tot şi de toate, un „demo“ al viitorului nostru, o icoană ciobită a ceea ce vom fi. A ceea ce vom fi noi, cei care astăzi plecăm cu demaraj de la semafor, dăm muzica tare în apartamente, mâncăm şi trăim fast-food, mergem la sală şi facem jogging. Jogging spre bâtrâneţe.