Jurnal de pelerin între zidurile a două lumi

Pentru documentarea celei mai noi cărţi, Mirel Bănică a făcut ceea ce ştie mai bine: s-a înarmat cu un creion, un carneţel, un aparat de fotografiat şi multă răbdare şi a bătut la pas 45 de aşezăminte monahale din rotundul ţării. Observaţiile antropologice de fineţe ar fi fost de ajuns pentru creionarea unui volum de valoare. Autorul însă nu s-a rezumat doar la impresiile de pelerin. A îmbrăcat „Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea” (Editura Polirom, 2024, 297 pp.) în veritabile studii academice de înalt nivel. Introducerea, epilogul (sau concluziile?) şi mai ales anexa ne introduc în povestea acestei cărţi şi ne conduc către direcţii de cercetare prin care poate fi ­aprofundată paradigma monahismului ca microsocietate alternativă.

Autenticul acestei cărţi este tocmai faptul că autorul caută răspuns la unele întrebări care îl frământau. Şi are generozitatea de a ni le împărtăși nu ca soluţii dovedite ştiinţific, ci mai degrabă drept ipoteze de lucru. Descoperirea unui om care încă mai are întrebări într-un peisaj livresc plin de certitudini este odihnitoare de-a dreptul. Iar parcursul documentar este cel firesc: recursul la literatura fundamentală de specialitate prin confirmarea sau punerea la îndoială a ceea ce au scris cei dinaintea ta. Trei cărţi sunt prezentate de Mirel Bănică drept „întâlniri” cu monahismul. Primele două au autoare contemporane de limbă franceză (Isabelle Jonveaux, Le monastère au travail. Le royaume de Dieu au défi de l’économie şi Danièle Hervieu-Léger, Le temps des moines. Clôture et hospitalité), pe care cercetătorul român le-a cunoscut fie în perioada burselor de studii pariziene, fie prin intermediul întâlnirilor virtuale de la distanţă. A avut aşadar prilejul esenţial de a le întreba pentru a-i lămuri dilemele interesante. Cu toate acestea, decisivă, după cum mărturiseşte, a fost o revenire la cea de-a treia carte, deşi lipsită de întâlnirea fizică cu autorul: „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, a vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Iată de ce: „Am regăsit această carte excepţională în biblioteca mea personală într-o perioadă dificilă, în care eram descumpănit la gândul că nu voi putea înţelege niciodată diferenţele dintre monahismul răsăritean şi cel apusean, particularităţile acestora, dar şi punctele de convergenţă. Spun că am regăsit-o pentru că am citit-o şi în perioada peregrinărilor mele prin Occident, dar pe atunci o făceam mai mult dintr-o crispare identitară, o dorinţă de regăsire şi păstrare a rădăcinilor spirituale ortodoxe într-o lume care nu era a mea, decât în virtutea unor preocupări academice. Volumul are la bază o serie de conferinţe pe care autorul le-a susţinut în anii 1960-1970 în Europa şi America, în care încerca să traducă pentru un public non-ortodox, dar sensibil la subiecte religioase, specificul tradiţiei ortodoxe, folosind ca exemplu tocmai monahismul. Ar trebui să adaug - este vorba de o notă foarte personală - că am fost mereu surprins de cât de bine a scris autorul Antonie Plămădeală - clar, cursiv, convingător, vastă cultură expusă firesc, fără emfază -, situat la mare distanţă de majoritatea colegilor săi de generaţie, teologi. Îmi place să cred că datorită lui am putut înţelege sensul şi valoarea «regulilor» monastice în catolicism şi Ortodoxie, relaţia dintre monahism şi modernitate (chiar dacă observaţiile sale datează de ceva timp, nu sunt deloc depăşite), organizarea vieţii monahale, sărăcia/bogăţia unei mănăstiri şi viaţa economică. Plus unele aspecte de pură an­tropologie religioasă, cum ar fi «corpul» mo­­nahului, veşmintele sale, hrana, munca («as­cultările») şi raportarea la aceasta” (p. 12). Suficient despre partea „teoretică” a cărţii.

Pentru că greul subiectului îl constituie aspectul practic al autorului. Avem în faţă un martor al tranziţiei de după 1989, al pionieratului libertăţii religioase manifestată entuziast în toată splendoarea ei. Trei decenii de observaţii antropologice şi rafturi de cărţi adunate de-a lungul anilor din anticariate aşteptau timpul prefacerii într-o carte gândită şi mult dorită de autor. Iar acest răgaz a fost găsit în una dintre cele mai grele perioade recente: pandemia. Mirel Bănică a reuşit să convertească timpul exilului forţat, al mult trâmbiţatei „distanţări sociale” în prilej de aşternere pe foaie a manuscrisului. La propriu, pentru că el chiar scrie de mână. Se adevereşte faptul că starea de urgenţă a fost un moment extraordinar de definitivare a lucrărilor pentru care nu se găsea timp în ritmul sufocant al vieţilor noastre. O binecuvântare pentru cei ce au avut „untdelemn în candele” din punctul de vedere al documentării unor lucrări temeinice. În cazul acestei cărţi, auto­rul a fost privat de un aspect esenţial: prezenţa pe teren. Dar a compensat cu aprofundarea părţii teoretice în linişte deplină. Iar când s-au ridicat restricţiile avea deja un bagaj suficient pentru a şti unde să meargă şi mai ales ce să caute. Iată cum poate fi transformat exilul în binecuvântare!

Francheţea autorului, care scrie aşa cum trăieşte, este cuceritoare. Veţi întâlni scriitura unui „vânător de detalii” extra muros, pentru că autorul a preferat să se cazeze în afara mănăstirilor pentru a avea imaginea de ansamblu a aşezămintelor. Asta cu riscul asumat de a „rata” unele aspecte ale vieţii monahale, inclusiv preabinecunoscuta ospitalitate, dar şi cu un cost pe măsură. De aici şi nevoia firească de a mulţumi celor care l-au sprijinit material în acest demers.

Reportajele în sine sunt savuroase. Mănăstiri sau schituri în care am intrat sau în vecinătatea cărora vieţuim par cu totul altfel prin această hârtie de turnesol etnografică. Lipsesc din fericire definiţiile sforăitoare de manual. Şi sunt amintite deopotrivă stângăciile vieţuitorilor şi ale pelerinilor cu care s-a întâlnit în cei patru ani de muncă de teren. Aduce laude acolo unde se cuvin şi nu se sfieşte să critice aspectele ce necesită îmbunătăţiri. „Monahismul este locul privilegiat în care se scrie lunga poveste a creştinismului în Istorie. Nu am făcut decât să surprind o frântură din colosala dramaturgie a acestuia, limitată temporal (30 de ani după Revoluţie) şi spaţial (mănăstirile care mi-au fost accesibile). Mi-am dat seama ce influenţă uriaşă au de fapt mănăstirile asupra lumii noastre, chiar dacă aparent ele sunt separate de ea. […] Mănăstirile ne arată cum mai rămânem încă împreună şi cum funcţionează coabitarea religiei, societăţii şi modernităţii. Suspendaţi între două lumi, călugării continuă să fie un semn de întrebare cu privire la existenţa noastră, a celor din afara zidurilor mănăstirii” (p. 257), mărturiseşte autorul.

Când ai ajuns la finalul cărţii, încredinţat că eşti plin de certitudini din cele lecturate în corpus, întâlneşti o anexă care te îmbie să călătoreşti în continuare plin de întrebări, asemenea îndemnului paterical. Anexa cu titlul „În lume şi în afara ei. Mănăstirile ca microsocietăţi alternative” este un studiu aparte. Mult mai tehnic, de urmărit cu creionul şi de revenit asupra pasajelor care te intrigă. Utopia, monahismul şi în fine utopia monastică sunt concepte prea puţin tratate în literatura de specialitate. Este şi aceasta o fereastră prin care poţi privi viaţa, o dinamică inversă şi plină de tensiune între fuga de lume a monahilor de vocaţie şi fuga către mănăstire a oamenilor însetaţi de cunoaştere. „Din păcate sau din fericire”, cum inspirat îşi încheie Mirel Bănică lucrarea.

O notă aparte. „Nectarul” acestor decenii de lecturi şi ani de muncă pe teren este dedicat Iulianei Conovici, cercetătoare de excepţie cu viaţă de sfinţenie.