La Botești, într‑un ținut al frumuseților

La Botești, un ținut al frumuseților care par desprinse dintr‑o poveste răsărită la capătul luminii, îmi revin, ca într‑un documentar vechi și drag, amintirile copilăriei. În acei ani, am mers de câteva ori în pădurea Prodana, aflată la marginea comunei Rădășeni. Dintr‑un luminiș al acestui codru se deschidea o priveliște largă, care aluneca până în satul Botești, spre Brădățel și către satele din jur. Era o bucurie a ochiului și a inimii.

Abia acum înțeleg cu adevărat cum asemenea locuri au putut însufleți atâția oameni luminați: pictori, monahi, preoți iubitori ai cuvintelor Scripturii și ai culturii, pionieri ai aviației, oameni cu daruri felurite, fiecare purtând în sine o scânteie născută din acest ținut plin de har.

Abia acum pricep, după atâția ani, că tocmai această lume i‑a fost izvor inspirațional pictorului Dimitrie Loghin (n. 1920), mai puțin cunoscut astăzi, dar de o profunzime aparte, precum și consăteanului său, Paul Gherasim, născut cu cinci ani mai târziu, în 1925.

Acesta din urmă avea să inițieze cu un curaj discret formarea Grupului Prolog în preajma căderii cortinei roșii în România, ca un act de libertate și respirație spirituală.

În anul 1925, Boteștiul era un sat modest, cu drumuri pe care, mare parte din an, cu greu se putea trece. E lesne de intuit în ce împrejurări și‑au dus viața locuitorii acelor vremuri, asemeni familiei pictorului Paul Gherasim, care avea nu mai puțin de 11 copii. Ce drum anevoios însemna atunci să‑i crești, să‑i porți către școli aflate adesea departe, într‑o epocă în care visurile copiilor de la țară se frângeau adesea înainte de a prinde aripi!

Totuși, într‑o astfel de casă de oameni credincioși și păstrători ai tradițiilor, a deprins Paul Gherasim încă din pruncie cunoașterea lui Dumnezeu, a marilor adevăruri și a adevăratelor frumuseți. Aceste bucurii ale tânărului pictor, dobândite înainte de a porni către Academia de Arte Frumoase din București - pe care a absolvit‑o chiar în anul când regele României a fost silit să abdice - au rămas ca niște pietre de temelie pentru întreaga lui devenire artistică.

Cred că întâia sa chemare a fost glasul Bisericii: dangătul clopotului, răsunând ca o cântare beethoveniană, pe care copilul o pricepea ca muzicalitate, dar și ca frumusețe lăuntrică. Apoi veneau, asemenea unor ferestre deschise spre taina luminii, fascinantele răsărituri și blândele apusuri, pe care le privea de pe prispă, când sufletul încă nu putea cuprinde pe deplin armonia culorilor.

Privind cum creștea firul de iarbă, cum înfloreau pomii, luând aminte la frumusețea florilor de cais, de măr și de corn sau la bogăția de culori a toamnei care cobora peste pădure și livezi, copilul Paul Gherasim a învățat, fără să‑și dea seama, lecția fundamentală a creației: tot ceea ce Dumnezeu așază în natură poartă sens, ritm și veșnicie. Nu întâmplător, în acest sat în care se spune că s‑a născut însăși veșnicia, ochiul său s‑a deschis spre mister.

Toate acestea mai vârstnicul său consătean, Dimitrie Loghin, le‑a așezat în picturi de o emoționantă frumusețe.

Nu știu dacă el l‑a inspirat direct, sau dacă pictura și‑a făcut loc mai târziu în preocupările lui Paul Gherasim. Dar atunci când a părăsit satul natal - acel colț de lume plin de farmec - a plecat încărcat cu atâta frumusețe și cu multe învățăminte, încât era firesc ca ele să se regăsească mai târziu în pânzele sale.

Lucrările sale nu sunt picturi obișnuite, ci trepte vii ale unei evoluții spirituale: de la pictura tinereții sale la geometria și liniile inspirate, toate generând un reviriment artistic remarcabil, datorat nu doar lui, ci și celorlalți străluciți membri ai Grupului Prolog: Horea Paștina, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv, Mihai Sârbulescu și alții.

Astfel, dintr‑un sat cândva amărât, cu drumuri neprielnice și lipsit de străluciri academice, s‑a ridicat o întreagă familie de creatori care au dus la București, la Iași, în Europa și în lume lumina Boteștiului, lumina pădurii Prodana, lumina răsăriturilor care i‑au crescut.

Pentru cuvintele amintite despre satul lui aduc drept argument mărturia pictorului: Am trăit la țară. Sunt copil de țărani. Sufletul meu e un suflet de țărani. Am cunoscut, în anii fragezi, tradiția în plinătatea ei, pe câmp, alături de oi și vaci, cu plugul tras prin brazdă și cu ciocârlia cântând deasupra noastră, în înaltul seninului...

Într‑o astfel de atmosferă - străină unora, iar altora incapabilă să le trezească vreo vibrație -, Paul Gherasim și‑a început drumul creației picturale. Își ridica privirea spre cer, asculta păsările și vedea frumusețile atât de vaste ale lumii satului, dar mai ales asculta cuvintele oamenilor și privea în ochii lor, încercând să descifreze lumina ascunsă în adâncul ființei...

Din zona Horodnicenilor l‑am amintit pe Dimitrie Loghin. Au mai fost și alți pictori, Vasile Roman și Constantin Hreamătă, legați de aceleași meleaguri. Mai târziu, Paul Gherasim a întâlnit artiști cu experiență, ca Jean Steriadi și Nicolae Dărăscu, care i‑au deschis noi orizonturi de cunoaștere și creație. Venit în București, într‑o epocă grea - asupra căreia nu insistăm acum -, el s‑a îndreptat tot mai mult către cer, căutând înălțimile. Locurile în care își întărea legătura cu Dumnezeu, participarea neîntreruptă la Sfânta Liturghie, prietenia cu oameni ai Spiritului - majoritatea pictori, dar și slujitori ai altarelor și cărturari - au influențat formarea lui.

Cu toate acestea, Paul Gherasim a rămas stăpân pe propriile convingeri, chiar și atunci când ele contraziceau opiniile celor apropiați. Unele dintre reacțiile lui au adus neliniște, au generat opoziții; își dorea foarte mult ca părerile lui să prevaleze. Să ne reamintim celebra zicere a lui Heraclit din Efes: „Nu există armonie fără contrarii”.

Când l‑am întâlnit și cunoscut eu pe Paul Gherasim, el nu mai avea legături cu Ținutul Fălticenilor. Părinții lui, Ion și Maria, se mutaseră în casa de lut a strămoșilor. Nu știu dacă la Horodniceni, în satul Botești, se află vreun monument funerar sau vreo statuie pe măsura vieții acestor oameni, care au trecut prin atâtea frământări și griji crescând 11 copii, dintre care unul avea să marcheze un punct de cotitură în pictura românească.

Privindu‑l la un eveniment bisericesc pe Paul Gherasim - care ieșea întotdeauna în evidență, căci, pentru el, cred, nu putea fi altfel -, l‑am asemănat cu Nicolae Steinhardt. Cel puțin aceasta era imaginea pe care o purtam despre monahul de la Rohia, întâlnit în primii mei ani de seminar, într‑un popas făcut la mănăstirea din Ținuturile Maramureșului. Deși i‑am văzut la o distanță de peste două decenii, cei doi păreau frați gemeni: și unul, și celălalt cu neliniștile și căutările lor arzătoare. Spirite înalte, mult deosebite de oamenii vremii. Și unul, și celălalt Îl căutau necontenit pe Dumnezeu.

Am auzit numeroase opinii despre Paul Gherasim. Frumoase au fost cuvintele monahiilor de la Mănăstirea Stavropoleos din Capitală, cărora le‑a arătat afecțiune și le‑a făcut daruri, dar nu uit nici de milostivirea lui și a unor prieteni de‑ai lui față de un ierarh iubitor de picturi și pânze care înalță sufletul - ierarh ce și‑a împodobit casa părinților de la poalele munților Țibleșului cu creații primite de la ei.

Toate acestea - ca și aprecierile Academiei Române și ale criticilor de artă, exprimate în urma expozițiilor personale și de grup - îl definesc pe Paul Gherasim ca pe un om cu o sensibilitate rară pentru frumos și ca pe un făptuitor al binelui, dincolo de cuvintele uneori aspre și de privirea care nu întotdeauna arăta tandrețe.

Ctitor al unor lucrări minunate, iubitor de liturghie, de cântare și rugăciune, Paul Gherasim rămâne în amintirea Ținutului natal al Fălticenilor, la Botești și Horodniceni, nu doar un pictor, ci și un dăruitor de frumusețe, un om care a dus mai departe, la București și până în diferite colțuri ale lumii, atmosfera obârșiei, farmecul satului românesc și locurile unde frumusețea este la ea acasă...