La ce bun intelectualii în Biserică?

Recenta hirotonire a lui Bogdan Tătaru-Cazaban relansează tema pre­zen­ței și rostului intelectualilor în Biserică, temă care a suferit contorsiuni de înțelegere și abordare de-a lungul recentei dispute privind sincronizarea prăznuirii datei pascale cu calendarul gregorian.

O Biserică fără cei care au obiș­nu­ința și calibrul de gânditori performanți, de cursă lungă, este o Biserică în care pietismul, filetismul și gândirea de tip magic/șamanic își pot crea cu ușurință loc. Dar nu numai aceste patologii se pot insinua în mințile și inimile credincioșilor, ci și alte ispite ale unei Ortodoxii avariate în plan personal și comunitar: acedia, dipsihia, vulgarizarea credinței, vedetismul duhovnicesc, manipularea ideologică. Și lista poate continua... Desigur, nu prin intelectuali se elimină mai sus enumeratele deficiențe ale trăirii cre­dinței (ar fi imposibil și nefiresc!), însă aceștia au rolul veghetor de a le semnala prezența, pe o scară mai mare sau mai mică. Intelectualul nu este acela care, așa cum afirma Andrei Pleșu, înmagazinează cunoștințe și informații cu toptanul, ci acela care știe să facă legăturile între tot ceea ce a citit și a aflat, putând să livreze întocmai și la timp interpretarea potrivită. Așadar, intelectualul este puntea interpretării unui fenomen, situații, stări de fapt, eveniment etc. El este cel în capul căruia lucrurile se leagă, capătă sens: metafizic, istoric, social, cultural, chiar și politic. El este cel care manevrează asiduu conceptele și ideile, el este cel care mixează cu pricepere definițiile și analizele pentru a realiza produsul finit: o interpretare corectă, folositoare, limpede. Desigur, există și o zonă de impuritate, de malpraxis intelectual, de deontologie deficitară în cazul intelectualilor cu agendă ascunsă, cu gânduri întunecate, atinși de chenodoxie. Dar nu despre ei vorbesc acum, ci despre categoria intelectualului onest cu el însuși și cu semenii lui. Implicit - onest și cu Dumnezeu.

Pe acest intelectual l-a cultivat Biserica și el a ridicat Biserica încă de la începuturile ei! Un Pavel din Tarsul Ciliciei, un Iustin Filosoful și Martirul, chiar și un Origen, un Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și un Grigorie Teologul, un Dionisie Areopagitul, un Maxim Mărturisitorul, un Efrem Sirul, un Grigorie Palama - lista este enormă, dacă ar fi să vorbesc numai despre sfinți, fără să mai înșirui istoricii (cronicarii), psalții și melozii, poeții, scriitorii bise­ricești sau filozofii creștini, artiștii iconari, arhitecții și atâtea alte nenumărate categorii de intelectuali care au creat contextul cuvenit cultului creștin și tuturor splendorilor lumii ortodoxe. Liturghia a apărut singură? Nu a pus-o, finalmente, cineva pe hârtie? Dar rugăciunile, dar acatistele? Bisericile se proiectează singure? Se pictează singure? Cântarea de la strană s-a compus singură? Toate formele de artă îmbisericită s-au creat singure? Nu, a fost nevoie ca oameni de talent și de vocație - intelectuali cum i-am numi astăzi - să facă toate aceste lucruri care au dobândit deja un aer „popular”, de bun comun: acolo sunt de când lumea, le știm pe dinafară, autorul e anonim.

Prin smerenie este - sau pare a fi - anonim, prin faptul că s-a „anonimizat” în raportul său cu Dumnezeu Creatorul, însă prin lucrarea lui văzută a curs harul Duhului Sfânt. S-a micșorat până s-a putut umple de inspirație sfântă, însă talentul său și munca sa acerbă, dotarea sa inițială au făcut diferența - chiar și în planul elecției divine. De aceea pot spune că intelectualul este cel care îl înțelege cel mai bine pe Dumnezeu, dintre toți ceilalți pământeni: prin participarea lui la actul creației continue. Și cu el lucrează Dumnezeu frenetic, energic: insuflându-i inspirație, viziune și determinare! Astfel, cei doi - Creatorul și creatorul - împing lumea înainte.

Desigur, mă mâhnesc acuzele de deviaționism, de heterodoxie, de interese oculte aplicate intelectualilor creștini începând cu ultimul secol și jumătate și până în ziua de azi. Mai ales că această „specie” este una fragilă sub multe aspecte, nepregătită să înfrunte pericolele din jungla cotidiană. Cel puțin, în perioada comunistă, intelectualul creștin a fost vânat cu precizie și migală drăcească, dorindu-se chiar stârpirea lui definitivă. Conivența sa subtilă cu Dumnezeu era tocmai ceea ce îi scotea din minți pe politruci și anchetatori. Serenitatea cu care „speriosul” intelectual primea sentin­țele și le executa. Adică însăși libertatea pe care regimul o refuza acestor oameni, tocmai de ea aveau parte condamnații. O libertate interioară, evident. Această libertate este proprie cărturarului credincios, o libertate care îl obligă și îl fericește, îl mustră și îl aruncă în stare de extaz, îl tulbură și îl înnobilează. Adică îl îndumnezeiește.

Bogdan Tătaru-Cazaban, frate și părinte, ne auzi?