La înmormântare...

Dorinţa mea este să nu-mi ţină nimeni nici un cuvânt, ci doar aceste puţine cuvinte aşternute de mine pe hârtie pentru mângâierea credincioşilor, să le citească părintele protopop sau alt preot care va voi.

A rânduit Dumnezeu să fiu preot în satul natal vreme de 42 de ani. Nu este nevoie de prezentat biografie, că mă ştiu oamenii foarte bine, fiind născut aici. Nu este nevoie de prezentat activitate, că ştie Dumnezeu prea bine de am împlinit sau nu lucrul Lui.

Părinţii mei n-au avut nici unul bucuria de a mă vedea preot. Am crescut necăjit de mic şi fără mamă de la vârstă fragedă şi aceasta m-a ajutat cel mai mult în preoţie, că am putut să înţeleg altfel necazurile oamenilor, am putut să-l cred pe cel care nu are, am putut să nu fiu lacom de avuţie, am putut să nu uit de unde am plecat.

În tinereţe am avut marea şansă de a sta vreo lună în aceeaşi căsuţă amărâtă cu mucenicul închisorilor cu 16 ani de temniţă grea, cu părintele Iustin, şi acesta şi-a pus amprenta pe viaţă asupra sufletului meu, fapt pentru care am şi putut face preoţia pe care am făcut-o.

De voi fi făcut vreun bine în lumea aceasta, ştiu că n-am făcut decât ceea ce eram dator înaintea lui Dumnezeu să fac în această lume. Dacă am urât ceva în lumea aceasta, am urât fala omenească, am urât luxul prea mare, cu care s-ar putea face multă milostenie, am urât mândria, că am avut mereu în minte cuvintele: vai celui mândru, că atunci când va intra în mormânt, atunci se va învăţa cine este cu adevărat.

Mi-a fost mereu milă de omul necăjit, dacă am ştiut şi eu ce înseamnă să nu ai. Mi-a fost mereu milă de omul bolnav, de omul aflat în orice fel de necazuri.

V-am iubit pe toţi din toată inima şi am căutat mereu să mă fac tuturor toate, cum zice Sfântul Apostol Pavel, iar Judecătorul cel nemitarnic va hotărî de-mi va spune sau nu: „Bine, slugă bună şi credincioasă!”

Catedrale de-aş fi făcut singur pe lumea aceasta, ştiu că în ziua judecăţii nu despre aceasta mă va întreba Dumnezeu în primul rând, ci mă va întreba ce am făcut pentru mântuirea celor încredinţaţi spre păstorire şi ce am făcut pentru propria mântuire.

La ceas de despărţire, ce aş putea să-mi doresc decât să rămâneţi ortodocşi din neam în neam, aşa cum m-am ostenit toată viaţa să vă păstrez ortodocşi. Să credeţi în Dumnezeu până la a fi în stare să vă daţi şi viaţa pentru El. Să vă trăiţi viaţa cu Dumnezeu încă de la tinereţe, nu numai la vremea morţii, că la vremea morţii, realităţile le veţi vedea cu totul altfel, că va fi cu totul altă minte atunci.

Nu vă irosiţi viaţa în patimi, ci luaţi-o cu totul în serios, ca pe o clipă în care trebuie să ne pregătim mântuirea, că nespus de repede trece viaţa pe pământ. Să nu vă legaţi inima de bogăţiile lumii, că nu vom lua nimic cu noi. Că atunci când ochii noştri vor arunca ultima privire spre lumea aceasta şi lucruri, şi persoane de care am fost legaţi în această lume vor deveni pentru noi ţara de departe, ţara de la capătul cosmosului, în care niciodată nu ne vom mai întoarce.

Să vă fie milă de tot omul aflat în necazuri, să vă ajutaţi unii pe alţii, să fiţi milostivi şi iertători, să vă consideraţi mereu fii ai aceluiaşi Părinte.

Mi-a dat Dumnezeu cruce grea înaintea sfârşitului, mi-a dat dureri foarte mari. Le-am primit pe toate ca din mâna lui Dumnezeu, ca pe o cale de mântuire pe care mi-a rânduit-o El şi n-am zis deloc: „De ce eu?”, ci am zis: „De ce nu eu?!” Şi n-am cârtit deloc şi nu m-am întristat, ci în mijlocul durerilor am găsit şi mai mult prilej de bucurie întru Domnul şi I-am mulţumit pentru cât m-a lăsat pe acest pământ, mai ales ştiind că 19 foşti colegi de clasă preoţi au plecat înaintea mea.

Ştiu că m-aţi iubit mult şi m-aţi preţuit şi dumneavoastră, de aceea vă rog să nu rămâneţi întristaţi peste măsură, că eu mă bucur că m-a slobozit Dumnezeu din dureri şi L-am rugat pe El să-mi împlinească acelaşi dor pe care îl avea Fericitul Augustin când zicea: „Nefericit este sufletul meu până când se va odihni întru Tine, Doamne”^1.

Facă Bunul Dumnezeu ca după ce vă veţi încheia fiecare viaţa pe acest pământ să ne vedem acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Amin.

 

Notă:

¹ Din lumea aceasta nu pleacă absolut nimeni fără ştirea şi fără voia lui Dumnezeu şi nici cu o ­secundă mai devreme sau mai târziu, ci exact în secunda rânduită. Şi nici nu moare nimeni la ­întâmplare, ci primeşte moartea pe care Dum­nezeu i-o rânduieşte.