La o coridă

De câte ori plec într-o ţară străină, mă pregătesc cu atenţie, citind şi recitind paginile cele mai importante din istoria ţării noastre, încerc să îmi lămuresc diverse alte probleme ce ne privesc, cu speranţa că voi fi întrebată. Dar constat că pe străini nu îi interesează prea multe. Vor să afle despre… Dracula şi, uneori, despre Nadia Comăneci. E adevărat că acestea sunt mai ales curiozităţile americanilor şi îmi păstrez dreptul de a spera că europenii sunt mult mai informaţi cu privire la adevăratele valori ale românilor. Nădăjduiesc că va veni o zi când nu mi se va mai spune, drept suprem compliment, că… „am un prieten care îşi petrece des concediul în Transilvania pentru a-l cerceta pe Dracula“.

O nelinişte asemănătoare trăiesc şi spaniolii, unii dintre ei, la gândul că brandul ţării lor, cel mai bine vândut, este corida. Există o minoritate de hispanici care se simte lezată de această explozie de barbarie ce întâmplă de fiecare dată la un asemenea spectacol. Nu pot aprecia în ce proporţie spaniolii susţin această tradiţie sau nu, dar pot spune că am avut ocazia să asist la uciderea unui taur şi am văzut acolo publicul cel mai animat şi cel mai vesel din lume! Au fost aduse în arenă şase astfel de dobitoace. De fiecare dată când unul era ucis, spectatorii izbucneau în aplauze, cântece, strigăte, agitând batiste albe. În Evul Mediu, domniţele încântate de vitejia cavalerilor fluturau eşarfe albe la balconul castelului, atunci când acesta se întorcea acasă victorios. Probabil că sensul obiceiului se păstrează şi astăzi. Matadorul este un fel de bărbat irezistibil, care răpeşte inimile tuturor. Înainte de a începe lupta, el face turul de onoare, în jurul arenei, îmbrăcat frumos, cu pălărie pe cap şi călare pe un cal alb. Înclină uşor capul, ca un suveran, şi primeşte florile pe care doamnele i le aruncă. Dar nu se apleacă el însuşi să le culeagă, ci numeşte din ochi un subaltern: unul dintre toreadori. Apoi se retrage. Arena rămâne goală pentru câteva momente. Se aud bufnituri în poartă. E taurul. Deja agasat, înfometat, taurul intră furios în jocul pregătit de alţii. Imediat îl iau în primire toreadorii. Patru la număr, ei agită capele care nu sunt roşii, ci roz stacojiu. O culoare obositoare pentru oricine, nu numai pentru tauri. Animalul porneşte cu capul înainte spre unul dintre inamici. Acesta fuge şi se ascunde în spatele peretelui metalic, bine ancorat în pământ. Un alt toreador ia taurul în primire şi repetă strategia. Apoi altul şi altul. Când taurul este deja derutat şi ameţit, intră matadorul, călare. Acesta e înarmat cu suliţe. Calul este dresat pentru luptă. Când matadorul se apropie şerpeşte şi înfige lancea în spatele taurului, calul sare imediat în lături. Animalul rănit nu îl poate ajunge. Calul îşi schimbă mereu şi subit traiectoria. În acel moment, taurul a fost deja ucis. Era doar o problemă de minute. Rana a provocat o suferinţă ireversibilă. Dar taurul încă lupta. A început un dans în toată puterea cuvântului. Bărbatul elegant, frumos, cu haina lucioasă, cu pălărie pe cap, avea un ritm de flamenco, de tango, de petrecere, de sărbătoare. Dar taurul chiar murea. Matadorul făcea paşi înainte şi înapoi, îşi cambra coloana, astfel încât taurul să treacă prin spatele lui, fără să îl atingă, îl chema, îl provoca, mimând un dialog uriaş, cel dintre viaţă şi moarte, dintre speranţă şi renunţare, dintre om şi animal. Nu era doar un artificiu, ci însăşi puterea dialogului, care trece dincolo de graniţele speciei. Matadorul îl chema pe adversarul deja răpus şi el venea. Dar omul viclean se înclina cu măiestrie şi taurul aluneca pe lângă trupul lui. Dincolo de frumuseţea dansului, sta ascunsă şi va izbucni cruzimea nemăsurată a speciei umane. Taurul se tot repezea, dar totul începuse să alunece pentru el. Matadorul nu numai că îl ucidea încet, sub privirile tuturor, dar îl şi umilea înainte. Sângele şiroia puternic din coloana taurului. Profitând de suferinţa atroce şi de panica în care îl adusese, bărbatul i-a dat lovitura finală: i-a înfipt un cuţit în cap. În acel moment, taurul s-a prăbuşit. Oamenii au izbucnit în aplauze şi în urlete. Agitau batiste albe, fluierau şi strigau „Ole! El Matador!“ Fanfara cânta cântecul victoriei. Taurul era în agonie. Trântit la pământ, cu sângele curgând puternic, trupul său masiv încă se mai agita, cu o ultimă zvâcnire de speranţă şi de viaţă. Un toreador mai milos i-a învârtit de mai multe ori cuţitul în cap. A fost bine. Taurul şi-a câştigat definitiv liniştea. Ca o ultimă cruzime, culme a umilinţei, cu puţin înainte de a muri, când animalul zăcea aproape inert, un toreador i-a tăiat urechile. Fost rege, fost luptător, iată-l acum fără urechi, fără viaţă, în mijlocul arenei. Doi cai cu un jug vin şi îl scot afară. E mort. Am plecat. Dincolo de pereţii metalici, destul de puternici pentru a nu fi doborâţi de furia taurului viu, care tocmai intra în joc, am respirat adânc, în deplină libertate. În final, a fost adusă o vacă, mama taurilor. Trebuia omorâtă şi ea, pentru că altfel taurii ar fi continuat să trăiască într-un fel. Căutam să înţeleg bucuria acestor oameni. Mai târziu, vor regreta. Dar mult mai târziu. Deocamdată, se bucura. Sunt fericiţi că taurul a fost ucis.