La terminarea Facultății de Teologie...
După 4 ani pe care îi presupuneam mult mai lungi decât au fost în realitate, am susținut probele finale pentru absolvirea Facultății de Teologie din București, la vârsta de 61 de ani și jumătate. E o vârstă, trebuie să recunosc, pe care foarte mulți dintre profesorii mei nu o atinseseră. Așadar, am fost un student bătrân printre tinerii mei colegi și un învățăcel cu tâmple argintii printre dascălii mei. Numai avantaje de poziționare biologică, vă rog să mă credeți!
Nu m-am apucat de teologie fiindcă mă plictiseam acasă... Nici gând! Ci din rațiunea de a învăța cu metodă, de a mă forma continuu, de a mă educa neîncetat și, recunosc, de a fi pus în pielea teologică (știință & conștiință) a celor despre care cârtim adesea, față de care ne manifestăm nemulțumirea de turmă (ne)cuvântătoare. Așadar, eram ca un lup în mijlocul oilor. Asta până într-un punct, căci în scurtă vreme am căpătat conștiința apartenenței la un corp de elită, la un detașament apologetic și misionar, dogmatic și moral, liturgic și memorial care mărșăluiește prin veac de 2.000 de ani. A călca pe urmele sacerdotale (chiar și ca student teolog) ale atâtor generații de preoți - unii martiri -, a dobândi o vie conștiință eclezială și un profil dogmatic solid nu înseamnă puțin lucru. Dimpotrivă, se limpezesc multe umbre ale neștiinței, multe carențe, însă se face auzită și acea voce lăuntrică a credinciosului dedicat, informat și dornic de up grade al vieții sale sufletești.
Minusurile sistemului teologic formativ constatate de mine? Doar ca excepții și subliniez asta: unele bibliografii depășite (cam de pe la jumătatea secolului 20), tehnici de cercetare fără să țină seama de oportunitățile noilor tehnologii, anumiți dascăli cu minimă harismă pedagogică, dar mai presus de toate a fost lipsa unei metode de deslușire a trăirii credinței, a vieții duhovnicești reale și... contemporane. Ne-am certat cu Arie și cu Nestorie cât a trebuit, acum e timpul să vedem cum să reconstruim lumea creștină în noul păgânism dizolvant care o înconjoară. Aceasta este tema! Și dacă răspundem la ea corect, atunci vor ieși și buni slujitori ai Altarului, duhovnici subtili și atenți, îndrumători eficienți, modele de gândire dogmatică vie tocmai bune de urmat.
Puncte câștigate: o metodă de a învăța, o claritate în ordonarea materiei și, mai presus de orice, o privire asupra istoriei mântuirii omului de la Adam încoace pe care numai Teologia ți-o poate oferi la pachet cu sensul curgerii timpului și cu zarea eshatonului. Acesta este un câștig evident! În plus, contemporaneitatea/ sincronizarea/ împerecherea cronologică și mentală a canoanelor cu dogmele, a liturgicii cu rugăciunile, a modelelor culturale îmbisericite cu dezvoltarea sau retragerea imperiilor, a sfințeniei cu ereziile, a martirajului cu arta sacră, a clericalismului cu laicitatea etc. constituie un lucru fascinant de sesizat și de înțeles. În plus, răzbate cu evidență purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubirea Lui activă și continuă față de om, încât orb dacă ai fi tot ai sesiza acțiunea Proniei în lume. Toate aceste lucruri se deschid prin studiul teologiei, ca știință a științelor, pentru că Îl are în centru pe Dumnezeu... îndrăgostit. A învăța despre El, a vorbi despre El, a-I cânta și a-I sluji reprezintă împlinirea supremă a oricărui om de pe fața pământului.
De aceea spun că cei 4 ani au zburat, pur și simplu, iar profesorilor mei le port o vie considerație pe palier uman și pedagogic, înțelegându-mi fie neputințele într-o zonă, fie supracalificarea într-un domeniu și arătându-mi o discretă prețuire - de la distanță -, ceea ce mi-a făcut bine: nu m-am trufit, nu m-am mâhnit, nu mi-a crescut gradul de închipuire sau necuvenita stimă de sine. Cu alte cuvinte, am ieșit teafăr sufletește de pe porțile Facultății de Teologie din București, întărit în cunoaștere, mult mai sigur pe unele cunoștințe. Mi-a făcut mult bine experiența asta, așa să știți! O recomand din toată inima oricărui suflet trecut prin întrebări și frământări, prin suișuri și coborâșuri, prin nu încă și deja...