La Vovidenie
Cu destui ani în urmă, Ştefana Velisar Teodoreanu îmi povestea despre o iarnă petrecută în casa de la Vovidenie-Neamţ a Sadovenilor, cea care fusese a mitropolitului surghiunit Visarion Puiu. Istoria e depănată în "Ursitul", dar ascultată din gura de aur a doamnei Lily, căpăta un plus de vrajă. La un an de la tragica şi prematura dispariţie din iarna anului 1954, în acea cumplită viforniţă, a lui Ionel Teodoreanu, Ştefana Velisar, soţia lui, părea să-şi fi pierdut rosturile lumeşti. Suferinţa pusese atât de adânc stăpânire pe această făptură, că însăşi viaţa ei se găsea în primejdie de moarte. Secaţi de lacrimi, ochii doamnei Lily fulgerau scântei ca într-o nesfârşită, satanică, vapurgică noapte. Atunci, Valeria şi Mihail Sadoveanu, rămaşi aceiaşi prieteni de nădejde ai Teodorenilor şi singurul reazem adevărat al nefericitei tovarăşe de viaţă a lui Ionel, i-au propus acesteia o şedere de o iarnă, 1954-1955, în casa de la Vovidenie, care, din 1945, devenise reşedinţa lor preferată de vară. Doamna Lily s-a dus acolo cu inima strânsă şi a luat-o şi pe nepoata sa, Livia, de doar 5 ani, soaţa lui Cristian Mandeal. S-a îndreptat spre Neamţ şi şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu, Singurul care o mai putea salva.
Tihna acelei case construite de mitropolitul Bucovinei Visarion Puiu, pacea locului şi sfinţenia întregului cuprins mănăstiresc i-au dat acestei fiinţe aşa de greu încercate puterea de a răzbi la lumină. Şi-a găsit aici echilibrul şi i s-au deschis iar zările. Încă chinuită de fulgerele ce-i străbăteau globul ocular, s-a apucat să scrie zi de zi câte o scrisoare conului Mihai. De asemenea, scrijela când se simţea în stare, câte un poem în care îşi plângea durerea. Erau, cum le-a numit, "Cântecele vădanei", tipărite mult mai târziu, în anii â70, la Editura "Minerva", sub titlul "Şoapte întru asfinţit". Cartea ar trebui reeditată şi redată în forma ei originală, deoarece a fost crunt cenzurată, dată fiind rostirea de litanii către Domnul a poeziilor. Poeta, năpădită de toate năpastele, îi implora Dumnezeului mântuirea. Cred că manuscrisul se află în păstrare în arhiva familiei, a Liviei, fata lui Afane, la fel cum sper că există înregistrarea lor pe care am făcut-o în 1977 la Mănăstirea Văratec, lăsată în sipetele Fonotecii de Aur a Radioului Iaşi.
Iarna aceea a fost pentru doamna Lily una a miracolelor. Scria, se elibera şi i se ridica o piatră de pe inimă. Ca prin minune, zăbranicul ce-i învelea ochii prindea să dispară şi scânteielor le lua locul lumina cea bună şi blândă. "În fiecare dimineaţă/părea că îngerii întorc câte o filă/şi cu o cretă cerească/încercau să zugrăvească o privelişte" ("Mănăstirea Neamţ").
Casa ca un ceardac al dealului Vovidenie, cu monumentalitatea sa odihnitoare şi armonioasă, fusese parcă anume gândită să dăruiască linişte şi să te aşeze firesc în imensitatea lumii. Pulsa în lăuntrul ei o iradiere de energii întru lucrarea binelui. Mitropolitul Visarion Puiu a vieţuit aici doi ani. Împrejurările l-au îndepărtat de locul cel atât de drag inimii lui şi unde îşi pregătise şi locul de veci. Zidise casa ca unul care înţelesese că aici spiritul ştefanian, atât de bucovinean în esenţa sa, era aici cel mai bine întrupat. La fel gândea şi Mihail Sadoveanu. Când Măria Sa scria despre Mănăstirea Neamţului şi hramul de Înălţare avea cea mai inspirată pană. Şi doamna Lily trăise aceeaşi revelaţie: "Totdeauna mă impresionase, în acel ţinut larg şi blând, intrarea plină de măreţie, cu copaci bătrâni, a Mănăstirii Neamţ, de nobilă şi sobră frumuseţe; acea demnitate şi măsură în toate, ce se impunea de la prima vedere".
În anii '70, casa de la Vovidenie, care fusese oferită ca loc de vacanţă Sadoveanului nu de regimul comunist, cum se colportează, ci de mănăstire, în semn de recunoştintă, a devenit muzeu memorial. Fusese o fericită idee, dar nimic din alcătuirea spaţiului muzeistic nu amintea, din păcate, afară, din când în când, de zicerea ghidului, de cel care era întemeietorul casei şi martir al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul Visarion Puiu. În 1990, după schimbarea rânduielilor în ţara noastră, Mănăstirea Neamţ a cerut cu îndreptăţire restituirea casei. Ministerul Culturii a încuviinţat şi s-a purces la necesara reparaţie, în vreme ce responsabilii culturali de la Piatra Neamţ s-au împotrivit. Nu chiar fără de temei, întrucât se auzise că Muzeul Sadoveanu va fi desfiinţat şi strămutat la Paşcani. A urmat un lung război mediatic, timp în care casa, care cerea grabnic restaurări, a avut de suferit. Mănăstirea Neamţ şi Mitropolia Moldovei au mers pe calea dreaptă. Au hotărât să păstreze spaţiul memorial Mihail Sadoveanu şi într-o odaie au piese care evocă personalitatea mitropolitului Visarion Puiu. Şi astfel istoria şi-a reintrat în matca ei. Întemeietorul s-a întors acasă, iar cel care şi-a petrecut multe veri aici, cel mai măiastru zugrav al Neamţului, Mihail Sadoveanu, a rămas locului, cum se cuvenea.
Mănăstirea Neamţului n-a făcut altceva decât să-şi sporească astfel podoabele ce i-au adus renumele de lavră, de Athos românesc.