Lacrimile din timpul rugăciunii

Sfântul Grigorie de Nyssa, De instituto chris­tiano, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 322-324

„Roadele rugăciunii curate sunt: simplitatea, dragostea, smerenia, stăruința, lipsa de răutate și cele asemenea lor, pe care osteneala celui care se silește la rugăciune le odrăslește aici, în timpul vieții, înaintea roadelor celor veșnice. Cu astfel de roade se împodobește rugăciunea. Iar dacă este lipsită de acestea, osteneala este zadarnică. Și nu numai rugăciunea, ci și orice cale a filosofiei, dacă are astfel de rod, este cu adevărat cale a dreptății și duce către ținta cea dreaptă. Dar celui care este lipsit de aceste [roade] îi rămâne un nume deșert și se aseamănă fecioarelor celor nebune (Matei 25, 1-13), care, atunci când a fost nevoie, nu au avut untdelemn pentru cămara de nuntă. Căci nu aveau în suflete lumina, adică rodul virtuții, și nici făclia Duhului în minte. De aceea, pe bună dreptate le numește Scriptura nebune, căci le-a fost prădată virtutea mai înainte de a veni Mirele. Pentru aceasta le-a alungat, nefericitele de ele, din cămara de nuntă cea de sus. Nu le-a luat în seamă osteneala fecioriei pentru că le lipsea lucrarea Duhului. Și pe bună dreptate, (...) de ce folos sunt postul și rugăciunea și privegherea dacă lipsesc pacea, bucuria, dragostea și celelalte roade ale harului Duhului pe care le enumeră Apostolul? Pentru acestea, prin care este atras Duhul, îndură toată osteneala iubitorul bucuriei de sus. Împărtășindu-se de harul [venit] de acolo, aduce roade și se bucură cu veselie de recolta pe care harul Duhului a cultivat-o întru smerenia aceluia și întru sârguința lui pentru fapte bune. Trebuie deci ca ostenelile rugăciunii, ale postului și ale celorlalte fapte să fie îndurate cu multă bucurie, cu dragoste și cu nădejde și să credem că florile și roadele ostenelilor sunt lucrări ale Duhului. Căci, dacă cineva pune acestea pe seama sa și atribuie totul ostenelilor sale, răsar în el, în locul acelor roade curate, îngâmfarea și mândria. Aceste patimi, născându-se în sufletele celor nepăsători ca un putregai, strică și duc la pieire ostenelile. Așadar, ce trebuie să facă cel care trăiește pentru Dumnezeu și cu nădejde în El? Să rabde cu bucurie luptele pentru virtute, iar curățirea de patimi a sufletului, urcușul către culmea virtuților și nădejdea desăvârșirii să le lase în seama Aceluia, încredințându-se iubirii Lui de oameni. Astfel pregătindu-se și bucurându-se de harul căruia i s-a încredințat, aleargă nestingherit, disprețuind răutatea vrăjmașului, care îi este străin, și izbăvindu-se de patimi, cu harul lui Hristos. După cum cei care, făcând să intre în firea lor patimile cele rele prin nepăsarea față de cele bune și petrecând întru ele cu bucurie, lesne le pun în lucrare ca pe o plăcere înnăscută și proprie lor, rodind lăcomia, pizma, desfrânarea și celelalte forme ale răutății potrivnice, tot așa și robii lui Hristos și ai adevărului, prin credință și prin ostenelile pentru virtute, odrăslesc cu bucurie negrăită roadele lor cele bune și mai presus de fire, prin harul Duhului.” 

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXVIII, 2, Cap. XXIX, 1-4, Cap. XXX, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 469-470

„Ghermanus: (...) Uneori însă, deși doresc din toate puterile să vărs lacrimi, aducându-mi eu însumi în fața ochilor greșelile și păcatele mele, nu-mi pot provoca acel plâns din belșug, și așa ochii mei se întăresc ca o piatră foarte dură, încât nu iese din ei nici o lacrimă. De aceea pe cât mă bucur de belșugul lacrimilor, pe atât mă doare faptul că nu le pot avea când vreau.
Isaac: Vărsarea de lacrimi nu este pricinuită numai de un sentiment, sau de o virtute. Uneori plângem când spinii păcatelor ne înțeapă inima și ne fac să spunem: «Am suferit în suspinurile mele, voi spăla în fiecare noapte patul meu cu lacrimi și cu ele voi uda așternutul meu». Și de asemenea: «Varsă zi și noapte șuvoaie de lacrimi. Să nu-ți îngădui odihnă și să nu se usuce pupilele ochilor tăi». Alteori plânsul apare din contemplarea bunurilor veșnice și din dorul de acea lumină viitoare, pentru care izbucnesc izvoare bogate de lacrimi din nestăpânirea bucuriei și din mare entuziasm. Când sufletul nostru însetează după Dumnezeul Cel viu, spune: «Când voi veni și voi apărea în fața lui Dumnezeu? lacrimile mele mi-au fost pâine ziua și noaptea». Cu suspinuri și plânset strigă zilnic: «Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit» și: «Mult a fost pribeagă inima mea». Altfel se varsă lacrimile care, fără vreo conștiință a crimelor ucigașe, pornesc totuși din teama de gheenă și din gândul la acea judecată viitoare, de groaza căreia profetul spune cu inima străpunsă: «Să nu intri, Doamne, la judecată cu robul Tău; căci nimeni viu nu se va găsi drept în fața Ta». Sunt și altfel de lacrimi, pe care le produce nu conștiința păcatelor proprii, ci a păcatelor și a răutății altora. Așa a plâns în trecut, precum este scris, Samuel pentru Saul, sau Domnul pentru acea cetate a Ierusalimului, sau Ieremia, care zice: «Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvor de lacrimi? Voi plânge ziua și noaptea pe cei uciși ai fiicei poporului meu». Sau cum sunt, de bună seamă, acele lacrimi despre care cântă psalmul 101: «Că am mâncat cenușă în loc de pâine și amestecam cu plâns paharul meu». Acestea, desigur, că nu izvorăsc din acel sentiment din care ies în psalmul 6 din gura celui ce se pocăiește, ci datorită neliniștilor produse de greutățile și necazurile vieții, care-i apasă pe drepții acestei lumi. Aceasta o arată nu numai textul psalmului, ci chiar titlul formulat astfel: «Rugăciunea săracului, când a fost îndurerat și și-a revărsat rugăciunea sa în fața lui Dumnezeu». Despre acest sărac se spune în Evanghelie: «Fe­riciți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor». De aceste lacrimi se deosebesc mult cele ce răsar dintr-o inimă împietrită și din ochi uscați. Deși nu credem că sunt cu totul nerodnice (vărsarea lor este căutată cu bune intenții mai ales de către aceia care n-au putut ajunge la știința desăvârșită și la curățirea de păcatele trecute și prezente) totuși cei care au trecut în domeniul virtuților nu trebuie să-și stoarcă în acest mod lacrimi și nu trebuie exagerat plânsul, dacă lacrimile n-au venit în chip spontan și din belșug. Încercările de a scoate lacrimi îi vor abate gândurile celui ce se roagă și-l vor coborî la cele omenești, înjosindu-l și îndepărtându-l de acea înălțime cerească, în care mintea trebuie să se găsească neclintită în rugăciune, pentru a nu fi slăbită din încordarea sa și pentru a nu ajunge la lacrimi silite și fără roadă.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)