Laudă prejudecăţilor

E o tactică bine gândită aceea de a repeta mereu că prejudecăţile sunt dăunătoare şi că un om e cu atât mai liber, cu cât e mai dezbărat de ele. În realitate, fără prejudecăţi, un spirit e atins de trei plăgi inerente: dezorientarea, orgoliul şi sterilitatea. Nuanţa am mai atins-o fugar într-un articol anterior, dar merită să revin asupra ei din nevoia unor accente mai clare. Mai întâi, orice prejudecată este o judecată venită de la predecesori, aşadar predanie a ideii prin trecerea ştafetei de la o generaţie la alta. Un cântec, o rugăciune sau o poezie sunt prejudecăţi sociale de ordin ceremonios. Unde ştafeta lipseşte, acolo lipseşte rădăcina ideii, conştiinţa fiind văduvită de un reazem pe care să-l găsească în cei de dinaintea ei. Orice trăsătură ancestrală care trece la urmaşi pe calea duhului este o prejudecată autentică. De exemplu, felul în care intonezi un cântec de strană şi cuvintele pe care le foloseşti în cursul lui îşi capătă sensul prin aducerea în memorie a celor care l-au cântat înainte. Altfel spus, citirea la strană a unui text e o evocare implicită a tuturor gurilor care l-au citit în secolele premergătoare. În schimb, un cântec psalmodiat ca o bucată de sine stătătoare, ca o execuţie tehnică menită virtuozităţii interpretative, e o piesă anostă, lipsită de punte prealabilă, adică de rădăcina antecesorilor care l-au intonat. Dar chiar şi atunci când fredonezi de unul singur o melodie, o faci ca să fugi de singurătate, intrând în condiţia colectivă a celor care l-au cântat deja, prin urmare, intri în lanţul predecesorilor de la care ai primit prejudecata sonoră.

Generalizând, fiecare obicei care intră în matca repetării periodice este o prejudecată retrăită ciclic sub forma unui tipar dat. Şi cum chipul în care se consfinţeşte un tipar se numeşte canon, tresăririle de suflet venite pe linia tradiţiei intră treptat în formule canonice şi dogmatice. Cei care deplâng cu suficienţă rigiditatea dogmelor nu o fac din insatisfacţia resimţită în faţa unor formule fixe, care chipurile le-ar provoca o saţietate estetică, ci fiindcă sunt iritaţi de rădăcinile care stau în spatele dogmelor. Ce-i supără nu e dogma ca atare, ci continuitatea generaţiilor adunate în conştiinţa apartenenţei la ea. În Europa de azi, campania mediatică dusă împotriva naţiunii îmbracă doar la suprafaţă forma repulsiei faţă de "prejudecăţi naţionale şi religioase", dar în subsidiar se urmăreşte de fapt tăierea rădăcinilor spirituale ale comunităţilor. Căci o conştiinţă care nu mai e hrănită de gândul predecesorilor devine o plută rătăcind pe o peliculă de apă foarte subţire, a cărei culoare se poate schimba de la o epocă la alta, în funcţie de pătura dominantă. Când un cântec adună oamenii, el trebuie repudiat în numele "prejudecăţilor" plicticoase care mocnesc în forma lui invariabilă. De fapt, cântecul devine inavuabil pentru cenzorii ideologici, întrucât continuă să însufleţească un tip de conştiinţă pe care ei l-ar vrea definitiv îngropat sub uitare: conştiinţa naţională aşa cum răzbate ea într-o limbă, într-un ritual bisericesc sau într-un articol de credinţă. Unde e dogmă, acolo sunt rădăcini, adică prejudecăţi atavice moştenite sub forma unor repere sigure. Tocmai de aceea, un spirit care prin absurd ar fi lipsit de prejudecăţi ar fi complet dezorientat. I-ar lipsi busola spre care să-şi îndrepte speranţa, devenind în schimb un sceptic relativist, superficial şi oportunist. Un asemenea sceptic care s-a desfăcut de dependenţe atavice ar cădea în exces de orgoliu personal, trăind cu iluzia că lumea începe şi se sfârşeşte cu el, urmarea fiind că n-ar mai simţi nevoia să comunice cu nimeni. Ar fi ca un scriitor care, nemaiştiind nimic despre istoria literară a antecesorilor, s-ar întreba ce rost mai are să scrie. Iar absenţa imboldului de a comunica duce nu doar la tăierea comuniunii de tip mistic, dar pe deasupra provoacă sleirea fibrei de sorginte creatoare. Omul liber, scăpat de prejudecăţi, e un handicapat orgolios şi steril, care se sufocă sub apăsarea unei aer în care nu mai poate distinge repere de spirit. Trăieşte la întâmplare şi precar, fără conştiinţa celor de la care a învăţat să cânte. Morala? Spune-mi câte prejudecăţi ai, ca să-ţi spun cât de profund eşti.