Legătura dintre lege și libertate

În viața duhovnicească există o anumită tensiune între „lege”, cuvânt care desemnează generic tot ceea ce omul trebuie să împlinească prin porunci, sfaturi, reguli bisericești sau cele care decurg din viața spirituală, și libertate sau voință proprie pe care omul simte că trebuie să o urmeze mai mult, ca realizare personală și mulțumitoare de sine. De multe ori, apare această dilemă. Dacă sunt atât de multe legi duhov­ni­cești de împlinit, unde mai este liber­tatea omului, cea sădită la crearea lui și care este o parte constitutivă a chipului lui Dumnezeu din el.

La părinții niptici, această tensiune dintre lege și libertate pare că nu există. Omul este liber și sub lege, și atunci când își urmează propria voință. Cheia care le unește pe aceste două realități este voia lui Dumnezeu. Prin lege, Diadoh al Foticeei înțelege poruncile lui Hristos, și ne spune că, în acestea, omul poate să caute voia lui Dumnezeu: „Căci tu, după dreptate, nu mai trebuie să-ţi trăieşti ţie, ci lui Hristos, Care a murit şi a înviat pentru tine, având să vieţuieşti întru toată virtutea dreptăţii, să împlineşti toate poruncile şi să cauţi care este voia cea bună, desăvârşită şi bineplăcută lui Dumnezeu, silindu-te cu toată puterea să-i urmezi ei”¹.

Voia lui Dumnezeu nu este rezultatul unei experiențe a celor mai presus de om, bunăoară cum a primit Sfântul Apostol Pavel descoperirea pe drumul Damascului, sau cum mărturisește el că a fost ridicat la cer și a auzit lucruri care nu se cuvin omului să le audă. Părintele niptic introduce, în acest proces de aflare a voii lui Dumnezeu, și procesul personal-ascetic al omului de curățire de păcate și de luminare a firii sale prin practicarea virtuților: „Drept aceea, fiule, supune-ţi tinereţea ta Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum însuşi Cuvântul o cere: Trupul tău predă-l jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, slujbă cuvântătoare. Tot mustul poftei trupeşti svântă-l şi usucă-l cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi cu privegheri de toată noaptea, ca să spui şi tu din inimă: Făcutu-m-am ca o piele atârnată la fum; dar dreptăţile tale nu le-am uitat. Şi cunoscând că eşti al lui Hristos, răstigneşte-ţi trupul, după cuvântul Apostolului, dimpreună cu patimile şi cu poftele lui; şi omoară-ţi mădularele omului pământesc, adică nu numai lucrarea desfrânării, ci şi necurăţia lucrată de duhurile rele în trupul tău”².

Nu putem spune dacă cunoaște­rea voii lui Dumnezeu este o urmare a experienței celor înalte, bune, sau această experiență premerge cu­noaș­terea voii Domnului, dar probabil că nu este o rețetă clară, ci putem spune doar că ele sunt legate între ele în mod organic. Astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog explică: „După ce va fi petrecut mai mult timp plângând, căzând la pământ şi smerindu-se, începe să cunoască puţin câte puţin pe Dumnezeu. Şi ajuns aci, cunoaşte «voia Lui cea sfântă şi bineplăcută şi desăvârşită» (Rom. 12, 2)”³, arătând că pocăința, care nu este un act intelectual, premerge cunoașterea voii lui Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul spune și el că cel care a părăsit lumea (eonul trecător din textele pauline) și bate la poarta poruncilor lui Hristos, adică la lege, însemnând doar începutul făpturii celor bune și învățate de Hristos, primește de la Duhul Sfânt puterea de a înțelege voia lui Dumnezeu. Iar în continuare are loc adevărata făptuire, adică experiența nevoințelor, dar și a celor mai înalte virtuți a căror finalitate este contemplarea dumnezeirii (eonul veșnic, netrecător). Astfel, părintele niptic spune: „Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credinţe, după ce a părăsit de curând lumea, şi bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adică Însuşi Sfântul Duh, îi deschide intrarea, deschizându-i mintea ca să înţeleagă «care este voia lui Dumnezeu cea bună şi de­săvârşită şi bine plăcută» (Rom. 12, 2). Iar după ce a intrat şi s-a desfătat prin făptuire şi prin multe nevoinţe ale virtuţii de acele bunătăţi veşnice, îl scoate iarăşi de acolo la păşunile contemplaţiei naturale ale făpturilor lui Dumnezeu”⁴.

Sfântul Arhimandrit Sofronie Saharov explică că omul nu poate face în chip firesc voia lui Dumnezeu, ci în această stare premergătoare el poate doar să dorească sau să tânjească după voia Sa: „Porunca lui Hristos nu este, precum am mai spus, o normă etică, ci este în sine viaţă veșnică dumnezeiască. Omul firesc nu are această viaţă în firea (esenţa) sa cea făcută, drept care omul cu ale sale puteri nu poate face voia lui Dumnezeu, adică a trăi după poruncile lui Dumnezeu; dar îi este firesc să tânjească după Dumnezeu, după fericita vecinică viaţă”.

Acest cuvânt al Sfântului Sofronie, că poruncile lui Hristos au în ele viaţă veșnică dumnezeiască, lămurește dilema exprimată la început. Voia lui Dumnezeu descoperită în porunci, precum și în urma unei vieți ascetice care presupune, la fel ca în cazul poruncilor, activarea voinței proprii, este cea care oferă omului adevărata odihnă și împlinire de sine. Voia lui Dumnezeu, cunoașterea realităților ultime la care omul este chemat să participe, sensul întregii creații și finalitatea ei, ca odihnă veșnică în viața dumnezeiască, sunt adevăratele daruri care îl împlinesc pe om și îi arată cât de măruntă este, uneori, propria căutare, propria voință care se circumscrie numai lumii acesteia și idealurilor ei trecătoare.

Note:

1. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, Volumul 1, Ediţia a II-a, Traducere preot stavr. dr. Dumitru Stăniloae, profesor la Academia Teologică „Andreiană”, Sibiu, 1947, p. 328.

2. Ibidem, p. 328.

3. Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desă­vârşi, Volumul 6, traducere, intro­ducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1977, p. 195.

4. Ibidem, pp. 382-383.