Lepădarea gândirii obişnuite

▲ Canonul cel Mare este un dialog al omului cu propriul suflet, acesta din urmă nimic zicând, presupunându-se că ascultă şi se căieşte pentru păcatele săvârşite ▲

În prima săptămână din Postul Mare, în Biserica Ortodoxă se citeşte, în cadrul Pavecerniţei, Canonul de pocăinţă scris de Sf. Andrei, arhiepiscopul Cretei. Acest canon, foarte iubit de credincioşii ortodocşi pentru frumuseţea şi adâncimea sa, demonstrează, o dată în plus, importanţa pe care o au cărţile Vechiului Testament în urcuşul duhovnicesc al credinciosului. Sfânta Scriptură nu poate fi împărţită, chiar dacă, din punct de vedere cronologic, s-a delimitat Vechiul Testament de cel Nou. Biblia este, pur şi simplu, colecţia de cărţi inspirate, indiferent de timpul când au fost scrise acestea sau de autorul lor. Sfântul Andrei, numit Criteanul în România, nu face vreo deosebire între Vechiul şi Noul Testament, utilizând persoane din ambele, pentru a-şi întări gândurile de pocăinţă prin exemple biblice, negative sau pozitive. Din punct de vedere pedagogic şi literar, Ve-chiul Testament oferă o multitudine de caractere, demne de a fi urmate pentru virtuţile lor deosebite şi realizările nemaipomenite. Astfel, Sfântul Andrei aminteşte de Enoh şi Ilie, dându-i ca exemple desăvârşite de vieţuire virtuoasă, fapt pentru care nici nu au cunoscut moartea trupească. Canonul este un dialog al omului cu propriul suflet, acesta din urmă nimic zicând, presupunându-se că ascultă şi se căieşte pentru păcatele săvârşite. În acest fel, sufletul este asemănat, spre deosebire de exemplele pozitive din Biblie, cu oamenii care au păcătuit şi au fost pedepsiţi pentru aceasta, fiindcă nu s-au pocăit. Sufletul este îndemnat să nu se asemene acelor oameni, ci să se pocăiască, pentru a nu primi aceeaşi răsplată. Exemplu de pocăinţă pentru păcatul săvârşit, urmată de iertare din partea lui Dumnezeu, este David, care, deşi „împreunat-a nelegiuire cu nelegiuire, amestecând desfrâul cu uciderea, a arătat îndoită pocăinţă“, apoi „a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoană“. Vechiul Testament este o lecţie de viaţă pentru toate timpurile. În cărţile veterotestamentare regăsim situaţii şi personaje care ne reprezintă şi care ne servesc drept exemple. Deşi această parte a Bibliei este privită ca fiind mai puţin importantă pentru lectura duhovnicească, părinţii spirituali ferindu-se să-l recomande, cred că istoria poporului evreu şi a personajelor principale din cadrul acesteia este foarte grăitoare în privinţa depăşirii problemelor spirituale din viaţa de zi cu zi. Dacă Noul Testament ne îndreaptă spre Împărăţie prin îndemnuri la o viaţă spiritualizată, cărţile, în mare parte cu iz istoric, ale Vechiului Testament sunt foarte pragmatice, arătând mersul vieţii mai multor drepţi, dar şi păcătoşi, precum şi sfârşitul acestora. Astfel, prin comparaţie, noi putem alege drumul pe care vrem să-l urmăm, ca prin acesta să ajungem la Hristos. Am fost întotdeauna minunat de cântarea a opta din Catavasiile Utreniei, care vorbeşte despre tinerii evrei, captivi în Babilon. Despre aceştia aminteşte şi Sfântul Andrei, tot în cântarea a opta, astfel: „Ai înţeles cum tinerii cei ce au fost cu Azaria au stins prin credinţă văpaia cuptorului cea arzătoare“. Iată ce putere mare avea credinţa, chiar şi în Vechiul Testament. Cântarea Catavasiilor spune ceva şi mai de neînchipuit pentru mintea noastră: „Pre tinerii cei binecredincioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit“. Ce altceva poate fi naşterea Născătoarei de Dumnezeu decât Mântuitorul Iisus Hristos, acel Înger pe care l-au văzut cei care au asistat la „execuţia babilonică“. Astăzi, după atâta secularizare, noi nu putem înţelege o astfel de „apariţie“ miraculoasă, „înainte de vreme“ a Mântuitorului sau a Maicii Domnului (dacă ne referim la „Rugul aprins“). Canonul Sfântului Andrei ne îndeamnă să lepădăm gândirea noastră obişnuită, să ne pară rău de felul în care am ajuns, temă foarte actuală astăzi, într-un timp lipsit de sacru, şi să medităm la fiinţarea celor care l-au găzduit pe Dumnezeu, ca Avraam, sau care chiar s-au luptat cu El, ca Iacov. Pe lângă valoarea sa literară, acest canon de pocăinţă are, după cum vedem, şi una profund duhovnicească, ce transcende materialismul nostru de zi cu zi.