„Libertatea“ de a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 27 Feb 2011

Punerea sub semnul întrebării a prezenţei religiei ca disciplină predată în şcoli a readus în prim-plan o mai veche discuţie, cea cu privire la drepturile copilului în procesul educaţional. Poate aţi citit sau auzit din presă că un oarecare ONG (nu-i dau numele, pentru că i-aş face astfel o reclamă nemeritată) a denunţat o anume "îndoctrinare" a copiilor ce beneficiază de educaţie religioasă. "Nu trebuie să se mai predea religia în şcoli, copiii nu trebuie îndoctrinaţi!", susţin aceştia, confirmând faptul că, în accepţiunea lor, copiii nu au dreptul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar au, în schimb, tot dreptul de a-l cunoaşte pe dracuâ.

Reclamând utilizarea unor cuvinte ca "păcat", "iad", "diavoli" în vocabularul orei de religie, militanţii acestui ONG, ca şi alţii înaintea lor, pornesc de la premisa că un copil nu e capabil să înţeleagă şi să-şi însuşească elemente de credinţă, fiind prea "crud" pentru astfel de termeni. La televizor, în presa scrisă, pe internet sau pe telefonul mobil, copiii "dau" însă foarte uşor peste materiale care promovează un limbaj vulgar, care promovează violenţa, pornografia şi multe altele de genul acesta. Dar nu am auzit nici un ONG din categoria celor care critică prezenţa religiei în şcoli să ia atitudine împotriva pericolelor (reale, de data aceasta) care-i pândesc pe copii din această zonă. Copiii au căutări de natură spirituală încă de la cele mai fragede vârste, au capacitatea de a înţelege şi de a-şi însuşi lucruri mult peste ceea ce credem noi că reprezintă limitele lor (şi aici vorbesc şi din experienţa de tată a trei copii). A-l trata pe copil ca având fie o insensibilitate religioasă înnăscută, fie o incapacitate de a pricepe altceva decât cele din realitatea imediată, palpabilă, înseamnă a-l degrada ca persoană, a-l considera un soi de "animăluţ de casă" ce are, în plus, capacitatea de a vorbi. Vocaţia religioasă a unei fiinţe umane nu apare brusc, la împlinirea vârstei de 16 sau 18 ani, când copilul ar avea, vezi Doamne!, discernământul de a face alegeri în acest domeniu. Pe de altă parte, aceiaşi apărători înverşunaţi ai drepturilor şi libertăţilor omului devin, brusc, apatici când e vorba de a susţine o educaţie a copiilor bazată pe principii morale. Criticăm ora de religie, practic singura disciplină care are şi o dimensiune morală, de edificare spirituală a elevului, dar nu criticăm degradarea din şcoli şi, în general, condiţiile neprielnice unei educaţii adecvate pentru cei care sunt viitorul acestei naţiuni. De asemenea, reclamele la tot felul de sucuri şi alimente care nu au nimic natural în ele, serialele pentru adolescenţi burduşite cu glume de prost-gust sau desenele animate violente nu au făcut niciodată obiectul unei critici din partea acestor "avocaţi" ai copilului. Concluziile se impun de la sine: sub acoperirea unei pretinse respectări a libertăţii omului se promovează în fapt numai "libertatea" de a avea acces, indiferent de vârstă, doar la ceea ce perverteşte şi desfigurează fiinţa umană: păcatul! Libertatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a avea o educaţie morală s-ar dori lăsată doar în seama Bisericii, eventual numai în spaţiul strict delimitat de pronaos şi altar. Iar consecinţele negative nu ar întârzia să apară.