Limbajul bisericesc arhaic?

Un articol de: Octavian Gordon - 10 Noiembrie 2012

De bună seamă, limba română bisericească n-a rămas înţepenită în formele de expresie din vremea Sfântului Antim Ivireanul, ci a evoluat, dar nu în sensul unui perpetuu aggiornamento lingvistic, ci adaptând doar ceea ce era necesar şi flexibil în limba bisericească, nu ceea ce fusese deja canonizat. Cu toată acţiunea înnoitoare şi latinizantă a Şcolii Ardelene, cu toată presiunea modernizatoare a intelectualităţii secolului al XIX-lea, cu toată influenţa teologiei academice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, limba română literară bisericească şi-a păstrat trăsăturile lexicale caracteristice, dobândite în vremea "vechilor cazanii". Maicii Domnului îi zicem "Maica Domnului" (şi nu "Mama Domnului") şi "pururea Fecioară" (corectorul automat al programului MS Word modifică "pururea" în "pururi"), ea fiind "mai cinstită decât Heruvimii" (şi nu "mai venerată" sau "mai preţuită"); zicem că omul a fost creat "după chipul", nu "după imaginea" lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt "pe toate le plineşte", deşi nimeni nu foloseşte astăzi verbul "a plini", ci "a împlini" în limba română standard. Şi, totuşi, aceşti termeni sunt perfect inteligibili, în măsura în care accesul la conţinut este inteligibil. Nu vorbim deci de acei termeni şi sintagme greu de cuprins cu mintea, fiindcă sunt de o profunzime teologică aparte. Nu va înţelege mai mult creştinul de rând ce este "chipul lui Dumnezeu" în om dacă îi vom vorbi despre "imaginea lui Dumnezeu" în om. O învăţătură profundă teologic va rămâne greu de înţeles oricât de nouă va fi expresia în care o vom îmbrăca, iar accesul la conţinut - o ştim deja de la Părinţii noştri - se face exclusiv prin filonul duhovnicesc, nici măcar printr-o reflecţie cerebrală intensă, fiindcă, în faţa minunii şi a tainei, gurile maeştrilor în retorică vor rămâne la fel de mute şi nepricepute la a da lămuriri.

Vorbim deci de termeni şi expresii mai accesibile omului de rând, care, deşi nu sunt folosite în mod curent în limbajul zilnic, nici în cel standard literar (cu toate că postmodernitatea cunoaşte o variaţie stilistică fără precedent), sunt, totuşi, de înţeles pentru orice creştin sau necreştin care intră în contact cu ei şi care manifestă o minimă doză de bunăvoinţă. Aici trebuie subliniat că un rol important în canonizarea limbajului bisericesc l-a jucat transpunerea textelor liturgice în psaltichie. Formulele muzicale alcătuite de un Anton Pann sau de ieromonahul Macarie, utilizând un anumit număr de silabe şi o anumită succesiune a silabelor accentuate (muzical) cu cele neaccentuate, au facilitat fixarea unor formule lingvistice precum "cuvine-se", "fără stricăciune", "plină de daruri", "fără de moarte", "facă-se voia Ta". De bună seamă, terminologia bisericească fixată în limba română nu a urmat făgaşul firesc al terminologiei fixate în limba greacă, fiindcă limba română bisericească este o limbă eminamente a traducerii (din slavonă, respectiv din greacă; mai rar din latină sau ebraică). Cum, într-o traducere, orice limbă ţintă oferă multiple variante de transpunere lingvistică, au apărut - în primul rând sub presiunea înnoitoare a teologiei academice, ale cărei rădăcini structurale sunt de găsit în spaţiul apusean - şi în plan bisericesc astfel de dublete, unele îndreptăţite, altele nu. Din prima categorie, aduc exemplul "Sfintei Troiţe", dublat, şi apoi înlocuit în timp cu "Sfânta Treime". Înlocuirea sintagmei "Sfânta Troiţă" cu "Sfânta Treime" a fost posibilă şi pentru faptul că "troiţă" ajunge să însemne ce ştim cu toţii: o cruce aşezată, de obicei, la răspântie de drumuri sau într-un spaţiu ales, fie în curţile oamenilor din satele tradiţionale, fie în incinta lăcaşurilor de cult. Din a doua categorie, a dubletelor nefericite, aş aminti cuplul "mucenic" - "martir", în care cel de-al doilea este străin de spaţiul liturgic, fiind un neologism al spaţiului exclusiv intelectual. Aş pleda pentru înnoiri nu de dragul eliminării slavonismelor în favoarea grecismelor (eventual trecute prin intermediar latin), ci doar atunci când sunt necesare. Iar semnul unei înlocuiri terminologice reuşite este congruenţa între diferitele paliere ale limbajului bisericesc (liturgic, biblic, al spiritualităţii populare etc.). În cazul de faţă, cu greu vom putea spune "Sfinte Martire Gheorghe, roagă-te pentru noi!", în loc de "Sfinte Mucenice…", iar gospodinele noastre vor pregăti întotdeauna, pentru ziua de 9 martie, "mucenici", nu "martiri". În aceeaşi situaţie se află şi dubletul semantic "prooroc"-"profet". Un ultim gând, cu care aş vrea să închei: în termeni lingvistici, "arhaism" este acea unitate a limbii (de obicei lexicală, dar se poate vorbi de arhaisme şi la nivel sintactic, morfologic sau fonetic) care, în mod firesc, în cursul evoluţiei lingvistice, a încetat să mai fie folosit într-un spaţiu de vorbitori şi care, la un moment dat ulterior, ajunge să fie recuperat, în mod artificial, pe cale cultă. Exemplul clasic este cel al autorului latin Apuleius, de prin secolul al II-lea d.Hr., care foloseşte într-o perspectivă literară termeni de mult apuşi, din vremea lui Plaut (sec. al III-lea î.Hr.), reuşind, în felul acesta, chiar să-i reintroducă în circuitul limbii vorbite. Or, în privinţa aşa-numitei tendinţe arhaizante a limbajului bisericesc, acei termeni şi acele expresii caracterizate în mod fals ca "arhaice" n-au încetat nicicând să fie utilizate în interiorul spaţiului bisericesc, moştenindu-se în mod viu şi necontenit de la o generaţie de credincioşi la alta. Prin urmare, toţi cei chemaţi să fie părtaşi la actul comunitar sunt chemaţi, în acelaşi timp, să se împărtăşească de un bun specific acelui spaţiu comunitar, şi anume limbajul bisericesc, care a funcţionat într-o anumită continuitate intrinsecă lui, la care au luat parte toţi casnicii lui, de la începuturi până astăzi.