Limbajul pocăinţei la Botezătorul Ioan
Mântuitorul Iisus Hristos şi Botezătorul Ioan îşi încep activitatea publică cu următorul îndemn adresat fiilor lui Israel şi întregii lumi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“ Învăţătura biblică despre pocăinţă este mult mai adâncă decât sentimentul unui regret sau al unei păreri de rău în legătură cu păcatele sau greşelile săvârşite. În limba greacă, termenul „pocăinţă“ este redat prin „metanoia“, care înseamnă schimbare de sentiment, de minte, regret, căinţă. Însă, în contextul iudaic, pocăinţa implică nu numai o schimbare a minţii, regret, aşa cum arată termenul grecesc „metanoia“ folosit şi de evanghelişti, ci o schimbare completă a direcţiei de la păcat, în concordanţă cu terminologia biblică evreiască a „întoarcerii“ şi „revenirii“ acoperită de verbul „shuv“ şi de substantivul „teshuvah“.
În Vechiul Testament, terminologia pocăinţei apare de peste 1.000 de ori şi este acoperită în majoritatea cazurilor de echivalentul grecesc „epistrefo“ („apostrefo“ câteodată), care înseamnă revenire, întoarcere; şi niciodată cu „metanoeo“ (metanoia). Anchor Bible Dictionary ne arată că în Septuagintă (traducerea grecească a textului evreiesc al Vechiului Testamament), „metanoia/metanoeo“ traduce cuvântul evreiesc „naham“ de vreo 35 de ori, arătând elemente care conduc la o atitudine de schimbare a gândirii, regret, părere de rău, acţiuni introvertite care ţin mai mult de resorturile sufleteşti şi mentale ale omului. S-a stabilit în mod comun că „pocăinţa“ din Noul Testament urmăreşte semnificaţia verbului evreiesc „shuv“, care în Septuagintă este tradus cu „epistrefo“ (a întoarce la, a reveni la ceva).
Pentru a înţelege semnificaţia pocăinţei aşa cum au predicat-o Botezătorul Ioan şi Mântuitorul Hristos trebuie să cunoaştem aspectele acestei întoarceri de la păcat şi revenirea la Dumnezeu, care sunt arătate de verbul „shuv“ şi echivalentul grec „epistrefo“. Chemarea Botezătorului la pocăinţă trimite la o întoarcere („teshuvah“), mai degrabă decât la sentiment de regret. Oamenii sunt chemaţi să se întoarcă de la păcatele lor, să îşi schimbe faptele şi modul de comportare în iminenta apropiere a vremurilor mesianice (Împărăţia cerurilor). Atitudinea practică şi concretă a pocăinţei propovăduite de Ioan este exemplificată de cuvintele sale: „Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă, şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“. (Matei 3, 8-10). La Luca 3, 10-14 sunt adăugate mai multe detalii despre ce înseamnă pocăinţa la Ioan: împărţirea hranei şi a hainelor cu cei care nu au nimic şi neangajarea în exploatare financiară a semenilor. Predica eshatologică a Botezătorului Ioan îşi găseşte ecoul în cuvintele de la Înţelepciunea lui Sirah 5, 5-8, unde este folosită terminologia întoarcerii conţinută de cuvântul „epistrefo“: „Pentru curăţie să nu fii fără de frică, ca să nu adaugi păcate peste păcate. Şi să nu zici: Mila Lui este mare, va curăţi mulţimea păcatelor mele. Că mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi va odihni mânia Lui. Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi în zi“. Şi Mântuitorul foloseşte pocăinţa ca întoarcere de la păcat la Dumnezeu: Şi El, răspunzând, le-a zis: „Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Şi le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Şi a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia“ (Luca 13, 2-9).
Totuşi ne punem întrebarea de ce evangheliştii au preferat termenul „metanoia“ atunci când au dorit să exprime pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, dacă „epistrefo“ este mult mai potrivit şi în acord cu terminologia evreiască vechi-testamentară. O explicaţie ar fi scopul redactării Evangheliilor, care nu aveau în vedere vestirea adevărului numai către evrei, ci către neamurile vorbitoare de greacă, cărora metanoia le suna mult mai familiar şi înţelesul cuvântului era cunoscut de toţi. Apoi, acest termen are o arie semantică mai generoasă, care a permis dezvoltarea lui în spiritualitatea creştină, arătând şi schimbarea minţii şi vieţii cuiva sub efectul experienţei harului dumnezeiesc. Cu toate acestea, trebuie să avem în minte că experienţa pocăinţei nu este un act intelectual, ci o atitudine practică, de viaţă, concretă, asemănătoare cu schimbarea unui drum sau a unei direcţii.