Literatura ca recuperare a unei memorii istorice interzise
De ce nu există încă în literatura română marele roman despre comunism, așa cum există în literaturile altor țări est-europene? Scriitorul George Ardeleanu are răspunsuri edificatoare în privința literaturii noastre de toate genurile care s-a scris cu referire la regimul comunist.
Există o bogată memorialistică referitoare la închisorile comuniste, de asemenea, și multă poezie scrisă în spațiul concentraționar din România. Încă nu a apărut marele roman scris în limba română despre comunism. Care este explicația?
George Ardeleanu: Într-adevăr, cel puţin în primul deceniu de după 1990, memoriile, jurnalele, autobiografiile, în general ceea ce se numeşte literatură confesivă, în care ficţiunea este obnubilată de document (de cele mai multe ori direct experimentat), detronează romanul, nu doar ceea ce se numea romanul politic, ci romanul în general. Faptul este explicabil la noi - şi în general în literaturile est-europene aflate timp de decenii sub teroarea Gulagului -, deoarece astfel de texte sunt o formă de recuperare a unei memorii istorice interzise.
Să recapitulăm puţin: în perioada aşa-zisului "dezgheţ ideologic" dintre 1965 şi 1971, dar şi ulterior, până la prăbuşirea comunismului, se bucură la noi de succes romanul politic, scris cumva cu aprobarea Puterii. Exemple consacrate: Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, Feţele tăcerii, Vocile nopţii și Orgolii de Augustin Buzura, Păsările și Racul de Alexandru Ivasiuc, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda etc. În unele din acestea se dezvăluie într-o anumită măsură ororile "obsedantului deceniu" şi se schiţează, într-un discurs de tip esopic, parabolic, aluzii şi la contemporaneitatea imediată, drept care ele sunt percepute de public ca acte subversive. Să ne amintim, de pildă, ce impact a avut Cel mai iubit dintre pământeni, publicat în 1980! Pentru mine, de pildă, format în a doua perioadă a comunismului, deci neavând idee despre ce se întâmplase în anii ‘50, acest roman a constituit efectiv o revelaţie. Evident, termenii de comparaţie erau istoria sau presa, totalmente falsificate ideologic. Îmi amintesc că pentru a cumpăra ediţia a doua a romanului, din 1984, am stat... două zile la coadă (am detaliat această întâmplare în volumul Şi eu am trăit în comunism, coordonat de Ioana Pârvulescu la Humanitas).
Ei bine, apariţia după 1990 a unor cărţi precum Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Ostinato, Gherla, Patimile după Piteşti de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă de Lena Constante, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, 20 de ani în Siberia de Aniţa Nandriş-Cudla etc. etc. şi compararea acestor cărţi cu romanul politic despre care vorbeam pun sub semnul întrebării subversivitatea acestuia din urmă. Nu vreau să se înţeleagă că doresc să culpabilizez, post-bellum, romanul politic (la urma urmei atât s-a putut atunci!), vreau să spun însă că se produce inevitabil o modificare de percepţie pentru public, o schimbare de impact, mutaţie prin care respectivul roman alunecă într-un plan secund…
Probabil că o asemenea mutaţie antrenează destinul romanului în general, în primul deceniu de după 1990, de aici detronarea sa de către literatura memorialistică. De ce nu avem încă un mare roman despre comunism? Poate că, pentru cei care au preferat să-şi mărturisească experienţele carcerale - şi nu doar pentru ei - în volume de memorii, îficţionalizareaÎ unor asemenea experienţe cutremurătoare ar fi constituit o formă de îfrivolitateÎ şi de îimpudoareÎ.
Şi totuşi, cărţile lui Paul Goma pe care le-am amintit, dar şi altele (cum ar fi Culorile curcubeului â77), sunt veritabile romane. Paul Goma ficţionalizează sau, hai să spunem, literaturizează destul de mult plecând de la experienţele povestite de alţii sau trăite direct de el, regizează secvenţe dramatizate, recurge la naraţiuni concentrice care se intersectează, la serii analogice, la un discurs colocvial şi parantetic, la ironie şi mult, mult umor, chiar şi când îşi descrie supliciile la care a fost supus el însuşi.
Să nu uităm apoi de câteva romane onorabile apărute în ultimul timp, având ca subiect universul carceral id est memoria traumatică a comunismului, cum ar fi Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici sau, într-o anumită măsură, Toate bufniţele de Filip Florian, Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, scrise, iată, de scriitori ai generaţiilor â80 sau chiar 2000, deci de scriitori care n-au experimentat direct perioada anilor '50.
Acum depinde ce înţelegeţi dumneavoastră prin „marele roman scris în limba română despre comunism”. Dacă luăm ca punct de referinţă Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn (laureat totuşi al Premiului Nobel), da, putem spune asta (mai ales în ceea ce priveşte impactul), însă tot la fel de bine putem întreba la rândul nostru: care este, în general, marele roman al literaturii române?
Sincer, n-am iniţiat până acum un asemenea demers comparativ şi mi-ar fi imposibil să fac acest lucru într-un interviu inevitabil limitat ca spaţiu şi într-un interval de timp destul de scurt. Un asemenea demers ar putea constitui subiectul unei cercetări doctorale de anvergură. Pot, în schimb, să recomand excepţionala carte a Ruxandrei Cesereanu, Gulagul în conştiinţa literară românească (la origine, chiar o teză de doctorat), în care se face, printre altele, un asemenea demers comparativ între „modelul” sovietic şi literatura Gulagului românesc, cu taxonomiile de rigoare (proza realistă despre Gulag/ antiutopii, alegorii, parabole – pentru literatura Gulagului rusesc – realismul atroce/ romanul obsedantului deceniu/ antiutopii şi alegorii - pentru modelul românesc). Desigur, trebuie să trecem în revistă traducerile la care am avut acces şi aici, în primul rând, tot cărţile-cult ale Gulagului sovietic: Arhipelagul Gulag, Primul cerc, Pavilionul canceroşilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (singura apărută la noi înainte de 1990, din câte îmi amintesc, într-un număr al revistei Secolul 20 – în acest moment nu pot verifica informaţia) de Alexandr Soljeniţîn, Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov (n-am înţeles de ce unii îi percep pe Soljeniţîn şi Şalamov într-o relaţie „concurenţială”), cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam - Fără speranţă şi Speranţă abandonată, Viaţă şi destin de Vasili Grossman, Şi se întoarce vântul de Vladimir Bukovski, cele două cărţi de memorii ale Evgheniei Ghinzburg - Destin în bătaia vântului şi Ocna… ce binecuvântare!, traduse anul trecut la Corint. Mult mai puţin din alte literaturi central şi est-europene: Scrisori din închisoare a polonezului Adam Michnik (care, deşi conţine scrisori concepute într-un spaţiu carceral, nu e propriu-zis o carte despre Gulag, ci despre totalitarism, în general), romanele lui Milan Kundera, trimiţând la câteva momente din istoria Cehiei comuniste, cu precădere la Primăvara de la Praga şi la reprimarea acesteia (Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea râsului şi a uitării, Viaţa e în altă parte), caricatura totalitarismului din Palatul viselor a albanezului Ismail Kadare, Ediţie revăzută a maghiarului Péter Esterházy (întemeiată pe lectura dureroasă a dosarului de informator al tatălui). Aaa, să nu uităm excelentul roman Întuneric la amiază a britanicului de origine budapestană Arthur Koestler…
În ceea ce ne priveşte, fără să fiu animat de elanuri naţionalist-protocroniste, cred că stăm destul de onorabil, de facto… Şi la noi, şi în cărţile amintite se înregistrează, de la un caz la altul, trepte diferite în relaţia document – memorie – literaturizare. Din nefericire însă, literatura Gulagului românesc nu se bucură de aceeaşi notorietate internaţională precum textele amintite, iar aici vina este în altă parte…
Desigur! Însă memoriile singure nu sunt probe suficiente în sens juridic, susceptibile fiind de subiectivitate. Tocmai de aceea a fost necesar să se constituie o comisie prezidenţială pentru Analiza Dictaturii din România (coordonată de Vladimir Tismăneanu), care a elaborat Raportul final, publicat în 2007 la Humanitas. Din păcate, condamnarea comunismului s-a făcut mai degrabă în plan teoretic şi simbolic şi mai puţin la nivel practic. Avem cazurile proceselor celor doi torţionari Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior (am înţeles că ar mai fi şi altele pe rol), însă e prea puţin şi prea târziu. Atât torţionarii, cât şi victimele au părăsit sau părăsesc încet-încet scena acestei lumi. E suficient să amintesc, referindu-mă la victime, cazul Procesului Noica-Pillat din 1959-1960, al cărui recurs în anulare a avut loc în 1997, când mai mult de jumătate din intelectualii care fuseseră în boxa acuzaţilor în 1960 părăsiseră această scenă…
Păi, în primul rând cele apărute după 1990, menţionate în a doua parte a răspunsului de la prima întrebare. La care aş adăuga Fortul 13 şi Secretul fortului 13 de Marcel Petrişor, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare de Demostene Andronescu, Piteşti de Dumitru Bacu, La început a fost sfârşitul de Adriana Georgescu, Ia-ţi boarfele şi mişcă de Oana Orlea (interviu realizat de Mariana Marin), Am făcut Jilava în pantofi de vară: convorbiri cu Ioana Berindei (realizate de Lavinia Betea), Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de I.D. Sârbu şi multe altele. Dar şi cărţile unui Marius Oprea (Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii ş1948-1964ţ şi Şase feluri de a muri) ori Anatomia mistificării a lui Stelian Tănase. Şi, last but not least, pentru totalitarismul comunist în general, Cartea neagră a comunismului (coord. Stéphane Courtois).
Să ştiţi că, din fericire, sunt destul de interesaţi. Eu ţin la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti un curs opţional cu tema Literatură şi Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în arhivele Securităţii, care încă se bucură de o deosebită audienţă, deşi studenţii actuali sunt născuţi după 1990, deci nu mai au nici un fel de legătură biografică directă cu totalitarismul comunist. Informaţiile despre comunism le parvin prin diferite filtre, foarte diferite între ele, ei sunt prinşi între multe discursuri contradictorii şi „concurenţiale” despre comunism: anticomunism/ discurs nostalgic („înainte era mai bine”)/ discursul indiferenţei („trecutul nu contează, ci doar prezentul şi viitorul: ce job am, ce maşină îmi cumpăr, unde îmi petrec concediul etc.”) şi, cel mai pervers şi mai periculos, discursul prin care se echivalează procesele de corupţie actuale cu procesele staliniste din anii â50 (în excelenta carte a Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, sunt înregistrate mult mai multe categorii de „voci” şi de raportări atât la comunism, cât şi la perioada post-sovietică). O astfel de suprapunere de discursuri, un astfel de „duel” al perspectivelor, este de natură să genereze multe confuzii, iar tinerii actuali doresc să afle cum a fost de fapt…