Loc de rugă şi odihnă al vechilor episcopi arădeni

Transformată în fermă pentru păsări în perioada regimului comunist, Mănăstirea "Sfântul Simeon Stâlpnicul" Arad-Gai şi-a redobândit astăzi, după multă străduinţă, prestigiul de altădată. Prin dragostea şi jertfelnicia credincioşilor arădeni, aşezământul este un solid reper duhovnicesc al acestei părţi de ţară.

Situată în nordul oraşului Arad, în cartierul Gai, Mănăstirea "Sfântul Simeon Stâlpnicul" este un reprezentativ monument din secolul al XVII-lea din vestul ţării şi, totodată, un puternic centru de rezistenţă al Ortodoxiei româneşti în faţa prozelitismului catolic şi sectar. Este o vatră monahală ce dăinuie pe locul uneia mai vechi. Biserica a fost construită în stilul baroc, între anii 1760 şi 1762, de episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768), unul dintre cei zece episcopi sârbi care au administrat Episcopia Aradului în perioada Imperiului Habsburgic. Pe lângă rolul de reşedinţă de vară, mănăstirea a jucat şi rolul de gropniţă pentru unii ierarhi: Pahomie Cnezevici, Pavel Avacumovici, Nestor Ioanovici, Gherasim Raţ, Ioanichie Martinovici şi Sofronie Ravanicianin. "Episcopul Sinesie Jivanovici a fost unul dintre cei mai destoinici ierarhi ai Aradului. El şi-a arătat grija sa faţă de eparhie prin recâştigarea bunurilor înstrăinate, a construit la Gai, lângă biserica mănăstirii, pe propria cheltuială, o reşedinţă de vară. Hramul mănăstirii în vremea aceea era închinat Sfântului Simeon Stâlpnicul, pentru că la 1 septembrie, când se serbează acest sfânt, a fost hirotonit întru arhiereu episcopul Sinesie. După trecerea la Domnul a ctitorului, aşezământul monahal a cunoscut o perioadă de declin, dar a rezistat ca lăcaş de rugăciune pentru locuitorii din zonă, adică ortodocşii români şi sârbi. După separarea ierarhică, ortodocşii sârbi şi-au ridicat, în 1870, propria biserică în cartierul Gai. Credincioşii români au folosit biserica mănăstirii până după Primul Război Mondial, după care şi-au ridicat şi ei o biserică proprie, în apropierea celei a sârbilor. În urma acestui fapt, viaţa lăcaşului a încetat pentru o lungă perioadă", a precizat maica stareţă, stavrofora Magdalena Borteş. În anul 1955, în urma unui decret prezidenţial pentru ocrotirea monumentelor istorice, Episcopia Aradului a obţinut aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru înfiinţarea unei mănăstiri de maici cu hramul "Sfântul Simeon Stâlpnicul" şi transferarea aici a maicii Patricia Codău, fiica episcopiei, care timp de zece ani a vieţuit în cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor, îndeplinind atribuţii didactice şi administrative în diferite mănăstiri. Alături de maica Patricia au mai venit câteva surori de la Mănăstirea Ţigăneşti, unde a vieţuit şi maica Patricia. La 1 mai 1955, maica Patricia a fost numită stareţă a mănăstirii cu însărcinarea conducerii lucrărilor de reparaţie a complexului monahal, amenajare şi mobilare a chiliilor în folosul obştii. În prezent, maica Patricia are 96 de ani. "Mănăstirea "Sfântul Simeon Stâlpnicul" şi-a parcurs calea istorică într-o existenţă modestă şi discretă, vreme de peste două veacuri şi jumătate, în care doar Atotputernicul Dumnezeu cunoaşte ostenelile, lacrimile şi privegherile atâtor vieţuitoare care, călăuzite de duhovnici minunaţi, printre care şi părintele arhimandrit Ilie Cleopa, şi-au căutat mântuirea între zidurile ei. Părintele Ilie Cleopa a fost la noi în mănăstire în anul 1957, în primele trei săptămâni ale Postului Mare. Am găsit de la maica Patricia, stareţă în acea vreme a sosirii părintelui duhovnic, următoarea însemnare: "Pentru temeinicia rânduielii tradiţionale mănăstireşti cu aprobarea cuvenită, preacuviosul părinte arhimandrit Cleopa Ilie din Moldova a binecuvântat obştea cu prezenţa sa timp de trei săptămâni, îndrumând-o şi întărind-o în Postul Mare al anului 1957." Cu această ocazie, a donat o carte cu Canoanele Maicii Domnului în caractere chirilice", a mai spus maica stareţă. Pentru o perioadă de timp, în acest aşezământ monahal a fost şi Bartolomeu Anania, călugăr în acea perioadă. Suferinţe provocate de regimul comunist Maica Patricia, chiar dacă a fost supusă unor torturi psihice greu de imaginat şi brutalităţii anchetatorilor, cu hrană la limita înfometării, a rămas încrezătoare în pronia lui Dumnezeu. În cele din urmă a fost judecată şi condamnată la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii personale în întregime, pentru ceea ce numeau ei "crimă de uneltire contra ordinii politice". "Mănăstirea Arad-Gai, fiind singura mănăstire de maici din acea vreme în Episcopia Aradului, şi-a câştigat în scurt timp prestigiul, ea fiind cercetată cu râvnă de credincioşi din toate categoriile profesionale, etnice şi confesionale. Ea a mai atras prin curăţenie şi ordine, în contrast cu gospodăriile nou-înfiinţate, după cum aflăm din consemnările maicii Patricia. Acest lucru a stârnit invidia reprezentanţilor autorităţilor comuniste, care considerau că se face o propagandă negativă faţă de colectivizarea proiectată. Influenţa exercitată de obştea mănăstirii din punct de vedere religios, moral, catehetic şi cultural a afectat propaganda ateist-marxistă. De aceea s-a luat hotărârea opririi acestor activităţi ale obştii monahale prin arestarea maicii stareţe la 22 aprilie 1959, condamnarea politică la 15 ani de muncă zilnică şi 10 ani de degradare civică. În scurt timp a apărut Decretul 410 de pustiire a mănăstirilor, aşa că şi obştea mănăstirii a fost alungată, înfiinţându-se în locul ei o fermă pentru păsări. În tot acest răstimp, adică 1959-1974, în mănăstire a rămas o singură maică, monahia Semfora, care s-a îngrijit de bunurile mănăstirii", a relatat maica stareţă. Între timp, episcopii Visarion Aştileanu şi Teoctist Arăpaşu au contribuit la reconstruirea clădirii principale pentru organizarea unui muzeu şi dotarea lui cu cele mai valoroase obiecte de artă din patrimoniul bisericesc. Această activitate a fost continuată de Înalt Preasfinţitul Timotei Seviciu, care a reorganizat obştea în anul 1974 prin numirea unei noi stareţe, monahia Heruvima. În vara anului 1985 a fost adus în curtea mănăstirii o biserică de lemn, care este un adevărat monument al arhitecturii bisericeşti populare din localitatea Seliştea de Mureş, comuna Petriş. Construită între anii 1745 şi 1754, ea are în altar şi iconostas pictura originală, executată în ulei, şi păstrează elemente tradiţionale arhitecturale specifice zonei de care aparţine. Ulterior, s-a construit un altar de vară. Între 1999 şi 2002 a fost construit un nou corp de chilii, iar gospodăria a fost mutată mai departe de acestea. Tot în 2002 s-a pus piatra de temelie pentru o nouă biserică, deoarece cea veche era neîncăpătoare pentru credincioşii care frecventau mănăstirea. Noul lăcaş de cult a fost închinat Maicii Domnului. În 2008, au fost încheiate lucrările de pictură şi a fost sfinţită. În exterior, biserica este împodobită cu 104 mozaicuri. Lăcaşul, înalt de 56 de metri şi lung de 58 de metri, îmbină stilul moldovenesc la acoperiş cu cel brâncovenesc la pridvor. Ora et labora "Pe lângă multele împliniri ale generaţiei trecute, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Timotei, Arhiepiscop al Aradului, prin osteneala întregii obşti şi prin jertfelnicia multor credincioşi, s-a reuşit înălţarea noii biserici, împlinindu-se cuvântul dumnezeiesc care zice că "unii seamănă, alţii seceră şi alţii adună în hambare". Noi am secerat şi am adunat ceea ce au semănat alţii. De aceea, am închinat osteneala noastră Maicii Domnului, ocrotitoarea noastră, şi memoriei tuturor înaintaşilor care au făcut ca această sfântă mănăstire, din pustiită şi părăsită cum era, să fie prilej de bucurie din neam în neam. Pentru credincioşii arădeni, această mănăstire este o oază de linişte. Când vin aici, mărturisesc ei, simt că intră într-o altă lume. Aceste cuvinte de apreciere, spuse dezinteresat, ne bucură şi ne dau curaj să sporim mai mult râvna spre rugăciune şi de a ne menţine viaţa duhovnicească la înălţime", a mărturisit maica stareţă Magdalena Borteş. În fiecare zi, obştea monahală îmbină cele două lucrări, a rugăciunii şi a muncii. În fiecare zi se săvârşesc cele şapte Laude bisericeşti şi Sfânta Liturghie, iar în restul timpului, obştea monahală, formată din 23 de maici şi protosinghelul Cleopa Jurj, duhovnicul mănăstirii, lucrează în atelierul de croitorie, litografie, broderie, lucrul de mână (meteniere, cruciuliţe) sau în gospodărie, la creşterea animalelor, în solarii, la stupi şi alte preocupări gospodăreşti. Episcopul Sinesie Jivanovici Sinesie Jivanovici a fost născut în 1711, în cartierul Sântandrei de lângă Buda. A fost vicar al patriarhului sârb Arsenic IV Ioanovici Şacabent, exarh şi stareţ al Mănăstirii Fruşcagora, arhimandrit al Mănăstirii Racovăţ. La stăruinţele mitropolitului de Karlowitz, Pavel Nenadovici, la Curtea imperială de la Viena, în scaunul vacant al Episcopiei Aradului, Ienopolei, Oradiei şi Hălmagiului, a fost numit la 3 august 1751 Sinesie Jivanovici, care a păstorit până la moarte, 14 martie 1768. Sinesie a avut o mare contribuţie la păstrarea Ortodoxiei în rândul românilor din Hălmagiu, dar mai ales din Bihor. Dacă împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) a interzis episcopului ortodox de Arad să facă vizite canonice în Hălmagiu, mitropolitul Nenadovici a reuşit să schimbe atitudinea împărătesei. În aprilie 1754, a fost numită o comisie pentru a stabili proporţia credincioşilor ortodocşi şi uniţi, iar după rezultatul superior al ortodocşilor, episcopul Sinesie şi-a putut efectua vizita canonică în Hălmagiu (a cercetat 271 de sate). Acest moment a fost unul deosebit de important pentru Ortodoxia din Transilvania de mai târziu. Ctitor al Mănăstirii "Sfântul Simeon Stâlpnicul", a făcut din acest aşezământ gropniţă pentru episcopii Aradului şi a organizat la reşedinţa sa din mănăstire o şcoală pentru viitorii clerici. S-a preocupat mult de starea credincioşilor ortodocşi şi a înzestrat parohiile cu cărţi religioase tipărite în Ţările Române. Dovadă a zelului său misionar, tipărirea pe bani proprii în 1761 a "Pravilei de rugăciuni a sfinţilor sârbi". Muzeul Mănăstirii Arad-Gai Maica stareţă Magdalena Borteş ne-a fost ghid şi printre obiectele de valoare din muzeul mănăstirii, amenajat în 1964 în Reşedinţa de vară episcopală. Aici se păstrează o colecţie de artă veche bisericească şi carte rară, de o valoare istorică şi artistică inestimabilă. Muzeul a fost înfiinţat în vremea păstoririi episcopului Aradului, Teoctist Arăpaşu, în reşedinţa de vară a episcopilor Aradului, construită de episcopul Sinesie Jivanovici. Această clădire are opt camere, dintre care una, camera de odihnă a episcopului, este prevăzută cu o fereastră către paraclis, de unde ierarhul putea asista la slujbele religioase, din cauza problemelor de sănătate. Muzeul cuprinde colecţia "Valori de artă veche românească", cu numeroase cărţi vechi religioase româneşti: "Cazania lui Varlaam", "Noul Testament de la Bălgrad", "Psaltirea" din 1651, "Chiriacodromion", "Învăţături" din 1642, un "Acatistier" din 1558 de la Mănăstirea Cozia, "Evanghelia" lui Şerban Cantacuzino, "Pravila episcopilor sârbi" editată la Râmnic de episcopul Sinesie Jivanovici şi multe altele trimise de domnitorii şi ierarhii din Ţara Românească pentru întărirea credinţei ortodoxe, slăbite de prozelitismul catolic şi protestant. Muzeul mai cuprinde valoroase obiecte de cult, un antimis trimis de Constantin Brâncoveanu în 1688, cârja şi veşmintele arhiereşti ale lui Sinesie Jivanovici, un sacos şi un omofor ale lui Sava Brancovici, fost protopop al Ineului, ulterior ierarh al Ineului, un steag pe care l-au purtat credincioşii Parohiei Tălagiu, la Marea Unire de la Alba Iulia, precum şi icoane pe lemn din secolul al XVIII-lea şi pe sticlă din secolul al XIX-lea.