Locuirea împreună
Dacă ţi‑ai propune să priveşti evenimentele vieţii în cauzalitatea lor, ai putea observa lucruri dintre cele mai interesante şi extrem de utile pentru strategia pe care ai avea de gând s‑o urmezi în plan personal. De pildă, omul caută în mod firesc să se apropie şi eventual să locuiască împreună cu oameni la fel cu el, cu convingeri asemenea, cu care să poată comunica şi cu care să trăiască în pace. Şi dacă, prin voinţa lor și prin anumite împrejurări, astfel de oameni ajung să fie împreună, aceştia se bucură de faptul că se înţeleg, că lucrurile sunt frumoase şi merg de la sine. Totuşi, chiar dacă la început lucrurile vor merge bine, după o anumită perioadă buna înţelegere începe să se erodeze şi să se transforme uneori în contraziceri, răbufniri, certuri, întrucât printre gândurile sincere pe care le aveau unul faţă de celălalt s‑au strecurat anumite suspiciuni, invidii sau un egoism de nesesizat la o privire superficială. Buna înţelegere iniţială nu mai poate fi menţinută de la sine, ci numai printr‑un continuu efort de clarificare şi de statornicire a relaţiei, de deschidere sufletească a unuia faţă de celălalt.
Tu gândeşti poate că prin peripețiile descrise mai sus pot trece doar familiştii, însă ele pot surveni în orice grup sau comunitate mai mică. Am fost foarte uimit să găsesc relatarea unei astfel de situaţii în cartea „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Acesta povesteşte cum, în detenţie fiind, au ajuns să locuiască împreună, în jurul lui Valeriu Gafencu, câţiva prieteni care aveau aceleaşi idealuri, se rugau împreună şi aveau totul de obşte. Totuşi, această comunitate nu a fost lipsită de ispite şi frământări. După cum scrie Ianolide: „Forme subtile de mândrie sau de invidie ne tulburau sufletele”. Şi, de asemenea, cercetând lucrurile camarazii de celulă „au înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi, fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat - ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor”. De aceea, chiar şi între aceşti oameni deosebiţi „se iscau tensiuni din nimic, dintr‑un gând rău”.
Pe oricine pot surprinde lucrurile ce se produc pe neașteptate. Ne mirăm şi noi cum într‑o zi însorită la un moment dat se întunecă şi se porneşte furtuna. La fel şi între doi oameni cunoscuţi pot surveni brusc conflicte, aparent fără pricină. Dar nimic în viață nu se întâmplă fără o cauză. Este util de ştiut că această cauză se poate afla la unul dintre noi, în cugetarea sau în memoria noastră, în dorințele noastre nemărturisite, dar de asemenea poate veni şi din afară, prin gândurile ce ne răsar deodată, pe neașteptate, în minte. Acestea pot fi sugestii apărute prin interacțiunea cu alți oameni, dar de cele mai multe ori apar, sub masca binelui sau a îndreptățirii de sine, gânduri simple, care potrivit Sfinților Părinți sunt semănate de diavolul însuși.
Tinerii creștini din detenție, însă, nu s‑au împăcat cu ideea de a fi stăpâniți de aceste porniri pătimașe, ci au căutat soluții. Mai întâi, Valeriu Gafencu, care potrivit celor care au scris despre el era cel mai încercat în viața duhovnicească, i‑a chemat pe toți la o discuție sinceră și la o mărturisire a gândurilor pe care le aveau unii față de ceilalți. După discuțiile purtate cu Gafencu și printr‑un proces de observare atentă a sinelui, ei au înțeles „că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă”. De asemenea, înaintând în cunoașterea de sine au observat că anumite virtuți pe care în singurătate socoteau că le dețin erau doar aparente sau extrem de fragile, iar aceasta se vădea destul de lesne în relaționările cu oamenii, în momentul în care pentru o oarecare vorbă nu‑și puteau stăpâni pornirile. Dorința de a trăi cu totul în Hristos i‑a condus treptat spre o viziune foarte adâncă asupra vieții, căci, scrie Ianolide, „am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc. Și, în ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi”.
Dacă aceste trăiri consemnate de Ioan Ianolide s‑ar fi petrecut într‑una dintre marile noastre mănăstiri, am fi fost poate invidioși și dornici de a gusta și noi măcar în parte astfel de experiențe. Dar aceste lucruri s‑au întâmplat în temnițele comuniste, în condiții aflate la limita subzistenței fizice și sub o mare teroare (psihologică). Și de aceea, poate, față de acești adevărați noi mucenici ai Bisericii, pe lângă râvnirea frumoasei lor locuiri împreună, nu cred că ar fi nepotrivit să te încerce și un smerit sentiment de venerație.