Lucrarea lui Hristos în lume
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea întâi, 5d, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 80, pp. 60-61
„Cuvântul Cel mai presus de ființă, primind prin zămislirea cea negrăită toate ale firii împreună cu firea, nu avea nici un atribut omenesc, afirmat prin rațiunea naturală, care să nu fie și dumnezeiesc, adică negat prin modul cel mai presus de fire. Dar cunoștința acestora e mai presus de înțelegere; ca una ce nu poate fi demonstrată, e percepută numai de credința celor ce venerează sincer taina lui Hristos. (...) «Și cu adevărat S-a făcut om mai presus de om», unind întreolaltă în chip neștirbit modurile mai presus de fire și rațiunile cele după fire. Astfel celor ce le era cu neputință să se împreuneze, S-a făcut El, Căruia nimic nu-I este cu neputință, unire adevărată, nelucrând prin nici una din cele două, al căror ipostas era, în mod separat de cealaltă, ci mai degrabă adeverind prin fiecare pe cealaltă. Căci fiind amândouă cu adevărat, ca Dumnezeu mișca propria Sa omenitate, iar ca om manifesta propria Sa dumnezeire. Ca să spun așa, pătimea dumnezeiește, căci pătimea de bunăvoie, odată ce nu era simplu om, și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea prin trup, odată ce nu era Dumnezeu gol. Încât patimile Lui erau minunate fiind înnoite prin puterea dumnezeiască, cea după fire, a celui ce pătimea, iar minunile Lui erau pătimite, fiind săvârșite prin puterea pătimitoare, cea după fire, a trupului celui ce le săvârșea. Aceasta știind-o învățătorul, zice: «În sfârșit, săvârșea cele dumnezeiești, nu ca Dumnezeu», adică nu numai dumnezeiește, despărțite de trup, căci nu era numai mai presus de ființă; «nici cele omenești, ca om», adică nu numai trupește, despărțite de dumnezeire, căci nu era numai om; «ci întrucât era Dumnezeu înomenit, ne-a arătat viețuirea printr-o lucrare nouă teandrică». Și de fapt Iubitorul de oameni, făcându-Se cu adevărat om prin asumarea trupului însuflețit mintal și în baza unirii neîmpiedicate înomenindu-Și lucrarea dumnezeiască prin unitatea de viață cu cea omenească, a împlinit iconomia cea pentru noi în mod teandric, adică lucrând deodată dumnezeiește și omenește, atât cele dumnezeiești, cât și cele omenești, sau, mai limpede spus, manifestând deodată o lucrare dumnezeiască și omenească.”
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IX-a, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 161-162
„Când spune: Eu sunt Cel ce am întocmit lumina și am făcut întunericul (Isaia 45, 7), Dumnezeu Se arată pe Sine Creator al zidirii, dar nu autor al răului. Ca să nu crezi cumva că altul este creatorul luminii și altul creatorul întunericului, a spus că El este Făcătorul și Meșterul a două elemente aparent potrivnice în natură, ca să nu cauți un alt creator pentru foc, altul pentru apă, altul pentru aer și altul pentru pământ, pentru că aceste elemente sunt aparent contrare în virtutea contrarietății calităților lor. Unii, pornind de la această idee, au căzut în politeism. Dumnezeu face pace și zidește rele (Isaia 45, 7). Face pace mai cu seamă în tine, când îți liniștește mintea printr-o învățătură bună și-ți potolește patimile care se ridică împotriva sufletului. Zidește rele, adică le preschimbă și le aduce într-o stare mai bună, în așa fel că încetează de a mai fi rele și îmbracă natura binelui. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule (Psalmi 50, 11), adică: Nu-mi crea acum inima, ci înnoiește inima mea cea învechită din pricina răutății, și: Ca din cei doi să zidească un om nou (Efeseni 2, 15); aici cuvântul să zidească nu are sensul unei aduceri de la neființă la ființă, ci al unei preschimbări în bine a celor deja existente; și: Dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă (II Corinteni 5, 17); și, iarăși, Moise spune: Nu este oare Acesta Însuși Părintele tău Care te-a agonisit, te-a făcut și te-a zidit? (Deuteronom 32, 6); faptul că aici cuvântul zidire este așezat după cuvântul facere ne arată lămurit că termenul zidire, ca de cele mai multe ori unde este întrebuințat acest cuvânt, are sensul unei îmbunătățiri. Deci, când Dumnezeu face pace, face pace în a zidi pe cele rele, adică a le transforma și a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă înțelegi prin cuvântul pace ușurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvântul rele toate necazurile și nenorocirile ce însoțesc războaiele, (...) atunci spunem că toate acestea se întâmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, Care pedepsește prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)